Născut şi crescut în stânga Nistrului, şcolit la Chişinău şi Moscova, dedicat cu trup şi suflet, de mai mult de două decenii, Teatrului Naţional din Iaşi. L-am văzut în majoritatea filmelor româneşti de succes realizate în ultimii ani: „Bora-Bora”, „Contra timp”, „Amintiri din Epoca de aur”, „Concertul”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „A fost sau n-a fost?”, „California Dreamin’”, „Pe aripile vântului” şi altele. Crede în cultură şi susţine că „teatrul va muri când omul va înceta să râdă şi să plângă”, adică niciodată.

Cum a fost copilăria la Doroţcaia ?

Copilăria a fost una obişnuită , părinţii mei au fost oameni simpli, cu mult bun simţ, fraţii mei mai mici, au fost nişte copii, în general, ascultărori, dar cum spune proverbul : nu s-a văzut babă frumoasă, drac mort şi copil cuminte. Aşa că fraţii mei mi-au dat multă bătaie de cap, pentru orice năzbâtie pe care o făceau ei, eram eu responsabil în faţa părinţilor.

A trebuit să-mi văd de copilăria mea, dar să am grijă şi de ei . Şi tentaţiile erau multiple în sătucul acela de la marginea lumii. Tentaţia mare era, desigur,  Nistrul, Au trecut , o Doamne !, 50 de ani de când m-am născut în apropierea lui şi vraja care o exercită asupra mea este la fel de mare şi la fel de constantă. Nistru e un brâu magic care înconjoară Doroţcaia şi mai toate amintirile frumoase sunt legate de el. Stăteam dimineţile la umbra răcoroasă a salciilor bătrâne cu câte o vargă în mâna ca să prindem cleni şi plătici, mai spre amiază ne scăldam în apele lui blânde şi răcoroase. Noaptea  păşteam caii în lunca Nistrului, stăteam pe mal şi ne uitam vrăjiţi în valurile luminate de lună, închipuindu-ne cine ştie ce poveşti cu monştri acvatici şi sirene. Apoi veneau tentaţiile celelalte, cireşul vecinului, harbuzăria satului, filmul ,,Fantomas” de la Casa de Cultura pe care noi, puştii, nu ştiu de ce, n-aveam voie să-l vedem. Un pic mai târziu, prin clasele a şaptea – a opta, discotecele unde deprindeam mişcări de dans modern şi, bineînţeles, frumoasele  noastre colege cu care învăţam arta sărutului inocent. Şi, desigur, biblioteca satului, de unde luam carţi de-a valma : azi ,,Poveşti ale popoarelor lumii”, iar peste o saptămână ,, Coliba unchiului Tom ” sau ,,Pavlik Morozov ” …Tentaţia mare pentru mine însă a fost teatrul, prin clasa a opta, dirigintele nostru a decis ca şeful trupei de teatru din şcoală să fiu eu. Prima ,,montare” pe care am realizat-o la şcoală a fost ,,Piatra din casă” de Vasile Alecsandri. Acesta a fost primul meu ,,şoc cultural”, ca să zic aşa, din şocul acela nu mi-am revenit nici până azi …

A cui a fost decizia de a urma Institutul de Teatru de la Chişinău ?

Decizia a fost, evident, a mea. Tata şi-a dorit ca fiul lui mare să se facă gospodar de frunte în sat, a fost extrem de dezămăgit de hotărârea mea, niciodată, până la moartea lui prematură nu s-a împăcat cu ideea. Mama a fost mai înţelegătoare. La început se uita cam îngrijorată la excesul meu de histrionism în comportament, dar pe urmă s-a obişnuit. Chişinăul a fost pentru mine momentul când m-am trezit la viaţa spirituală. Am avut noroc de câţiva colegi extraordinari, printre care Petru Vutcarău, Ala Mensikov, Ion Ciubotaru, Alexandru Grecu , dar şi de o echipă de profesori dedicaţi total teatrului. Am prins şi perioada când moldovenii se trezeau dintr-un somn de veacuri, se simţea în aer  o dorinţă de schimbare, pe unde cu intuiţia, pe unde cu deducţia începeam să înţelegem şi noi că trebuie să ridicăm fruntea sus, să-l mai dăm la naiba de ,,realism socialist” …

Anii petrecuţi la Moscova. Povestiţi-mi despre ei

… O, aceşti ani, chiar au fost o nebunie! Am ajuns la Moscova într-o perioadă când  colosul slav îşi lua, cu surle şi trâmbiţe, rămas bun de la comunism, oraşul se schimba într-un ritm aiuritor, toate principiile, infailible ieri se prăbuşeau spectaculos . Nu cred că am reuşit să dorm 4 ore legate în oraşul acela nebun,  dar şi neînchipuit de frumos. N-aveam când, erau atâtea de învăţat, de auzit, de înţeles! Profesorii noştri, superstaruri ale filmului rus, au fost ca nişte părinţi buni pentru noi şi ne-au călăuzit cu har prin toate ,,cotloanele” teatrului şi a filmului de cea mai bună calitate. Moscova se trezea, iar odată cu ea m-am trezit şi eu. Dacă la Chişinău, fiind mai tânăr şi mai nesăbuit, am înţeles teatrul ca pe o simplă joacă, la Moscova am descoperit că teatrul e un joc serios. Teatrul a devenit pentru mine unica soluţie şi motivaţie a existenţei mele. Şi acest lucru  mi-a dat atunci ,,frisoanele existenţiale” pe care le mai am şi acum …

Vă gândeaţi atunci la posibilitatea de a rămâne acolo ?

Nu mă gândeam, deşi am primit o invitaţie să intru în trupa teatrului dramatic de stat ,,Nicolai Vasilievici Gogol”. Dar, eram tineri, visam să ne întoarcem la Chişinău, să formăm o trupă de teatru, pentru asta am fost trimişi la Moscova, să înfiinţăm trupa teatrului ,,Actorului de film”, care urma să activeze pe lânga studioul ,,Moldova –film”,  însă, după întoarcere, am observat că aceasta idee a fost furată de câţiva excroci cu care eu şi încă vreo doi colegi n-am vrut să mergem mai departe. Aşa că m-am pomenit angajat în trupa Teatrului Naţional, da asta a durat doar o lună, apoi am fost angajat în trupa « Luceafărul », ca mai apoi să ne desprindem pentru a forma teatrul « Eugene Ionesco ».

După revoluţie aţi ales Iaşiul.  Pentru că e cel mai apropiat oraş de graniţă sau din alte motive ?

După revoluţie, Teatrul “Luceafărul” a făcut un turneu prin Moldova românească, în trei oraşe : Iaşi, Bacău şi Botoşani. La Iaşi, după spectacol, am primit invitaţia de a fi angajat în trupă.

A existat un concurs ?

Concursul n-a existat . Am fost transferat de la Teatrul « Luceafărul » la Teatrul Naţional « Vasile Alecsandri » printr-un ordin comun al celor două ministere ale culturii, al României şi al Republicii Moldova, cred că sunt unicul actor care n-a dat concurs obişnuit la acest teatru. Pe transferul meu stau semnăturile celor doi miniştri de atunci, Ion Ungureanu şi Andrei Pleşu. Concursul a fost de fapt spectacolele pe care le-am prezentat noi în România. Entuziasmul momentului a fost atât de mare, eram totuşi prima trupă din Republica Moldova care juca în România, încât acum, după 21 de ani, realizez ce noroc uriaş am avut eu fiind în acea trupă care, am mai spus, a înfiinţat la întoarcere în Basarabia, după câteva săptămâni, celebrul teatru « Eugene Ionesco ».

Ironia a făcut să fiu angajat pe data de 13 iunie 1990, cifră care mie mi-a purtat noroc.

Cum erau priviţi cei şcoliţi la Moscova în România de atunci?

Bine. Nu pot să spun că am intrat pe cal bălan şi covor roşu în trupa teatrului, perioada de « acomodare » e un roman tragicomic în cazul meu, vorbeam ciudat, eram destul de timorat şi stângaci, cred însă că eticheta « şcoala rusă de la Moscova » m-a ajutat enorm. Este şi azi o şcoală de necontestat, actorii adevăraţi din teatrele româneşti ţin la marele teatru rusesc, şcoala stranislavkiană sau cea meirholdoviană. Am avut şi surprize destul de neplăcute să constat că sindromul emigrantului e la fel de puternic ca şi în alte părţi ale lumii. Într-o zi, mă voi aşeza să scriu o carte despre un actor basarabean aterizat în teatrul românesc…

Majoritatea filmelor de succes realizate în România sunt despre comunism. De ce ?

Este perioada în care oamenii şi-au trăit viaţa în cel mai înalt grad de intensitate. Comunismul a generat situaţii şi subiecte de un tragism veritabil, dar şi de un comism grotesc. Trezirea la realitate, protecţia de azi spre acele timpuri, amintirile, care uneori ne mai dau coşmaruri şi azi, sinistrul existenţei în comunism, ceaţa aceea groasă care brusc a dispărut, deschizând perspective absurde, a fost o arie extrem de generoasă a filmului românesc de succes. Beneînţeles că nu putem la nesfârşit să facem filme despre asta, suprasaturaţia s-a şi produs, urmează, sper, capodopere de altă factură şi altă tematică…

Putem vorbi despre cinematografie în R.Moldova ?

Da, cu siguranţă. Igor Cobîleanski şi Sergiu Prodan dovedesc asta cu prisosinţă. Nu sunt proroc, da ram un sentiment foarte frumos pentru viitorul filmului moldovenesc-basarabean. Cu puţin noroc şi cu câţiva nebuni frumoşi care vor investi niscaiva bani în producţia filmelor, Basarabia ar putea deveni următorul moment-surpriză de la marele festivaluri internaţionale, aşa cum, cu puţini ani în urmă, a fost România.

Aţi susţinut spectacole şi la Chişinău. Cum e publicul de aici, diferit de cel din România ?

Nu numai că am susţinut, am şi montat câteva spectacole acolo. Publicul moldovean e însetat de teatru, asta o spun fără să mă gândesc. Este cald, generos, entuziast. Îmi plăceau cohortele de tineri care asaltau teatrele din Chişinău. Dacă de deosebeşte de cel din România, nu cred. Iubitorii de teatru sunt o naţie aparte.

Platoul sau scena ? Care vă este mai aproape ?

Amândouă îmi sunt dragi în egală măsură. Sunt spaţiile în care mă simt cel mai bine. Pe platoul de filmare încerc să mă dedic întru totul firescului absolut, caut să mă mulez pe indicaţiile regizorului, am o reacţie foarte dificilă cu aparatul de filmat, întotdeauna m-am temut de el, una din « sarcinile » mele secrete pe platou este să nu observe nimeni cât mi-e de frică de monstrul cu un singur ochi care nu te slăbeşte din priviri nici pentru o clipă.

Scena pentru mine e locul care încă nu şi-a pierdut sacralitatea primordială. Pioşenia pentru actul teatral este un stimulent vital pentru mine. Mă îmbolnăvesc dacă mă aflu mult timp în afara scenei. Pe bune !

Care e rolul televiziunii într-o ţară în care teatrul şi cinematografia sunt în stingere ?

Oh , când mă întrebaţi de televiziune, « îmi vine să pun mâna pe pistol », cum se exprima un personaj sinistru. Ce rol poate să aibă o televiziune decât cel de-a perverti, de-a întobitoci oamenii. Exemlu avem câte vrei la televiziunile din România. Televiziunea este cea mai mare ticăloşie inventată de om. Desigur, există televiziune de calitate, dar « puţină şi nu la noi ». Ş-apoi eu nu cred că teatrul şi cinematografia « sunt în stingere ». Sunt poate într-o perioadă de respiro, de acumulări, de explorări. Nu văd cum ar putea să se « stingă » teatrul. Teatrul se vas tinge când se vas tinge şi omul. Sau, ca să formulez altfel: teatrul va muri când omul va înceta să râdă şi să plângă. În ceea ce priveşte cinematografia, eu cred că fiecare ţară are momentele ei cu ploaie de stele care se varsă peste ea. Rolul televiziunii într-o ţară ar fi să se “autostingă”.

Cât de des treceţi Prutul ?

Cât de des pot şi am ocazia. Vin în vacanţele de vară, fiul meu şi soţia sunt fani înrăiţi ai Basarabiei, uneori chiar sunt gelos pe amorul acesta nestăvilit al familiei mele din Iaşi. Fiul şi soţia s-au îndrăgostit iremediabil de Nistru, de Transnistria, în general…

La Doroţcaia când aţi fost ultima dată ?

Ultima dată am fost vara trecută. Am stat acolo o săptămână cu părere de rău. Venim bucuroşi şi plecăm trişti.

Tinerii actori. Cum e să lucrezi cu ei ? Aveţi un mesaj pentru ei ?

Tinerii actori de azi sunt la fel de frumoşi, talentaţi, nebuni ca şi noi cândva. Mă uit cu o admiraţie uriaşă pentru lupa care o dau ei în fiecare zi pentru un loc sub soare. Pentru că, săracii, sunt chiar nedreptăţiţi de societatea aceasta de consum. De lucrat cu ei, e dificil. Urăsc formula asta « sistemul Bolognia », o fi bună pentru alte facultăţi, pentru teatru însă e dezastruoasă. Nu poţi să înveţi un tânăr să facă teatru în trei ani! Eu, ca student la teatru, m-am trezit pe la sfârşitul anului II, până atunci eram abulic, pierdut aidoma lui Alice în ţara minunilor, încercam să mă deprind cu o lume totalmente diferită de ce trăisem până atunci. Ei bine, după acea trezire, am avut doi ani buni când m-am dumirit oarecum în meseria asta şi le-am pus cap la cap. Ce poate însă un copil, după doi ani de brambureală prin ceaţă să mai stea un an şi-apoi să vină într-un teatru şi să se apuce de jucat roluri. Absurd! În teatru, apoi, nu facem altceva decât să-i învăţăm din nou meserie. Ocupaţia ingrată şi enervantă! Care ar fi mesajul ? Să iubească teatrul din ei şi nu pe ei în teatru. De la Stanislavski citire…

Vă mulţumesc !

Cu mare plăcere

Oxana GREADCENCO

Igor Leșan este unul dintre basarabenii de succes care a hotărât să-și deschidă propria afacere aici, în România. Studiile în România și experianța acumulată pe parcurs l-au ajutat să se afirme în București.
Igor crede că oricine poate reuși în România sau în Rep. Moldova, cu condiţia de a fi curajos. Având propria firmă, se bucură de cifra sa de afaceri, asta într-un context de plină recesiune economică.

Info Prut: Igor, povestește-ne un pic despre tine.

Igor Leşan: Sunt originar din Rep. Moldova, or. Căușeni. Liceul l-am absolvit în Chișinău. Imediat după, am hotărât să-mi continui studiile în România, de fapt ca mulți alți colegi de-ai mei.

Info Prut: Cum ai ajuns în România?

Igor Leşan: Am venit la studii în Cluj-Napoca prin anul 2000, intrând la Facultatea de Științe Politice și Administrative de la Universitatea Babeș-Bolyai. Încă de la bun început eram ferm convins că trebuie să capăt experiență, așa că în timpul studiilor am lucrat timp de patru ani la Direcția Regională Vamală Cluj, unde am căpătat experiența de lucru cu oamenii. Apoi am deținut timp de un an funcția de manager marketing la o fabrică de furtunuri hidraulice și nu a fost ușor. Totuși, țin să menționez că în această perioadă am cunoscut România, fiindcă eram nevoit să călătoresc mult prin Țară, a fost o experiență care m-a marcat ca personalitate. Timp de un an am mai deținut funcția de director executiv la o firmă de curierat rapid unde am învățat cum din lucruri mici se pot face lucruri mari. Și fiindcă mi-a plăcut foarte mult Clujul, mă hotărâsem inițial să rămân aici, însă neavând un business plan orașul nu-mi oferea prea multe oportunități de dezvoltare.

Info Prut: Și de ce ai hotărât să vii în București?

Igor Leşan: Totul a început cu ideea de a mă lansa în comerțul cu vinuri moldovenești, o afacere destul de profitabilă dacă știi cum s-o gestionezi. Trebuie să vă zic că a durat ceva timp până am realizat planul de afacere, aproximativ un an (2009-2010). Așa că în primăvara anului 2010 am venit împreună cu familia în București, având nici mai mult, nici mai puțin decât 500 de euro în buzunar, iar acum am o cifră de afacere de 1 milion de lei. Evident că fără sprijinul părinților nu aș fi reușit, fapt pentru care le sunt recunoscător. Pe 1 mai 2010 am deschis primul stand cu vinuri în Centrul Comercial din Colentina, iar acum am standuri în patru centre comerciale: Colentina, Lujerului, Orhideea și Berceni, evident că voi deschide și alte standuri.

Info Prut: Cât de apreciat este vinul din Rep. Moldova aici?

Igor Leşan: Pe parcursul activității mele în comerțul cu vinuri trebuie să vă mărturisesc că am întâlnit clienți cărora le-am câștigat încrederea, și asta datorită calității vinurilor noastre. Am folosit marca vinului moldovenesc punând accent pe promovare, unde clientul are ocazia să deguste din gama largă a ofertei: Garling Collection, Cricova, Bostavan, Tomai-Vinez și Mileștii Mici, precum și celebrul divin Călărași. Am hotărât să adopt o strategie de a fi cât mai aproape de clientul nostru, și să știți că succesul nu s-a lăsat prea mult de așteptat. Până la urmă viticultura este un argument forte al continuității poporului român de la Nistru la Tisa, iată de ce sunt îndreptățit să spun că vinul din Rep. Moldova este și trebuie să fie perceput în România ca „al nostru”, al tuturor românilor.

Info Prut: Din câte am observat, la stand nu ai produse numai din Rep. Moldova.

Igor Leşan: Desigur, am hotărât să-mi extind oferta și am apelat la firme importatoare de vinuri din Georgia, podgoria Teliani Valley (regiunea viticolă Kaheti, estul Georgiei), și de brandy armenesc, evident celebrul „ArArAt”. Toate sunt produse de o înaltă calitate care se bucură de apreciere în întreaga Europă.

Info Prut: Ai întâmpinat obstacole atunci când ai iniţiat afacerea aici, în România?

Igor Leşan: Să știți că nu a fost atât de greu precum pare la prima vedere. Evident că la început a trebuit să mă documentez pentru a elabora o strategie, să studiez legislația, dar nu m-am speriat de birocrație și am perseverat în a duce la bun sfârșit ceea ce mi-am propus.

Info Prut: După încheierea studiilor în România, mulți tineri basarabeni se confruntă cu dilema de a rămâne în România sau a se întoarce în Rep. Moldova.

Igor Leşan: Şi eu m-am confruntat cu aceeași dilemă după terminarea studiilor și vreau să vă zic că dacă aș da timpul înapoi și aș avea de ales între a rămâne aici și a mă întoarce acasă, cu singuranță aș face aceeași alegere și nu aș renunța. De fapt, am avut de ales între familie și liniștea casei și întoarcerea acasă, noi afaceri și bani. Am ales să rămân alături de cei dragi aici. Depinde ce te leagă sau nu de un anumit loc, însă a rămâne aici nu înseamnă că am pierdut legătura cu cei din Rep. Moldova. Pur și simplu în România sunt „acasă” alături de familie.

Info Prut: Ce sfat le-ai oferi tinerilor basarabeni veniți în România la studii?

Igor Leşan: În primul rând, vreau să le recomand să învețe bine și pe lânga viața de student, studiile trebuie să rămână baza preocupărilor. Facultatea este esențială pentru orice tânăr fiindcă te ajută să-ți definești clar valorile după care te vei orienta în viață, te va ajuta să analizezi cla informațiile pentru a le aplica pe domeniul de interes. De exemplu, domeniul administrației publice din facultate m-a ajutat în afacere înțelegând mai bine funcționarea legislației și nu numai. Oricum le doresc tuturor mult succes și să îndrăznească precum spune Virgiliu: Audaces fortuna juvat! (Soarta favorizează pe cei îndrăzneți!)

Autor: Nicu Țîbrigan

La doar 16 ani, Călin Fusu, originar din satul Pârlița, raionul Bălți, a devenit student la Academia de Studii Economice din București. Cu 10 ani mai târziu, dă un anunț în ziar că vrea să găsească specialiști în calculatoare, să facă o firmă. Acum, fondatorul siteului Neogen este unul dintre cei mai tineri oameni de afaceri de success din România și unul dintre puținii români care a reușit să câștige milioane din internet.

A cui a fost ideea de a veni la facultate în România, a ta sau a părinților?

Nu țin minte exact contextul. Părinții mei erau mai informați și ei au venit cu ideea, iar eu, fiind foarte entuziasm la momentul acela, am acceptat-o fără prea mari ezitari. Acum realizez că am făcut alegerea corectă.

Studenții obișnuiți merg la facultate la 18-19 ani. Tu la 16 ani erai deja student la Academia de Studii Economice din București. Cum s-a întâmplat?

Nu am făcut clasa a I-a, am mers direct în clasa a II-a. Și-apoi, atunci când am absolvit eu, nu erau licee, am făcut școala generală de 11 clase.

Cum au fost anii tăi de studenție?

Haotici. Acesta ar fi cuvântul care i-ar descrie cel mai bine

Când și cum ai câștigat primii bani?

Primii bani? I-am câștigat în colhoz, lucram în brigada de vară a școlii. Aveam 13 ani, iar cu banii câștigați am mers în excursie în câteva orașe din URSS și mi-am cumpărat și un casetofon.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi putut evolua cariera ta dacă rămâneai în R.Moldova?

Probabil făceam tot afaceri, dar la un nivel mai mic sau poate chiar în alte domenii.

Cum ai fost privit acum 10 ani când ai zis că vrei să faci bani din Internet?

Nu mă prea interesa părerea celor din jur. Doream să fac o afacere în domeniul acesta și credeam în reușita ei, restul nu mai conta.

Ai simțit vreodată că ești discriminat, fie negativ sau pozitiv pentru că ești din Basarabia?

Probabil descriminat pozitiv, mai ales în timpul studenției, atunci când aveam prioritate la cazare și mai aveam și o bursă.

Criza economică despre care vorbește toată lumea. Călin Fusu a simțit-o?

Nu pot să zic că nu. Am înregistrat scăderi importante ale cifrei de afaceri în 2009, a fost nevoie să reducem din personal, dar și din ambiții și proiecte pe viitor.

Te-ai muta la Chișinău? În ce condiții?

Da, chiar m-aș muta în Chișinău, dacă aș avea un job interesant și stabil acolo.

Cât de des mergi acasă?

Dacă te referi la acasă – Republica Moldova, de câteva ori pe an, dacă la satul unde m-am născut, o dată la câțiva ani. Dar mă simt acasă și la București

Cum ți se pare R.Moldova față de acum 20 de ani când ai plecat tu?

Nu am plecat chiar atât de departe, încât să nu mai fiu la curent cu evoluțiile sociale și politice de acolo. Principala problemă a R.Moldova este cea transnistriană și aderarea la UE, restul problemelor sunt nesemnificative și s-ar rezolva automat cu aceste 2.

Mulțumesc!

Oxana GREADCENCO

Câteva lucruri despre tine și despre evoluția ta artistică?

M-am născut în satul Navârneț, raionul Fălești, județul Bălți în familia lui Ion și Vera Mâță.Tata este inginer tehnic, iar mama este învățătoare și profesoară de muzică. Mai am o soră, Iruța și recent a născut o minunăție de fată, Sofia… Așadar, familia noastră s-a mărit.

Am absolvit Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare și Sfânt”, din localitatea natală, după care am intrat la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice la Facultatea de Artă Instrumentală, Muzicologie și Compoziție, Catedra de Istoria Muzicii și Folclor, secția Canto Popular – anul IV, clasa profesoarei Natalia Munteanu.

Ai copilărit în satul Năvârneţ,  raionul Făleşti. Cum era satul copilăriei tale?

În amintirile mele, satul îmi rămâne cel mai scump loc, unde am copilărit, unde am descoperit lumea, unde mi-am făcut primii prieteni. În satul copilăriei mele am trăit adevărata fericire.

Năvârnețul mi-l amintesc diferit: primăvara devreme mirosea a arătură și a pământ, mai apoi a flori și copaci, era scăldat în cântece ale păsărilor ce veneau pe meleagurile noastre. Vara, iazul din sat era plin de copii ce veneau să se răcorească, ne înfruptam din cele mai roșii și gustoase căpșuni și cireșe, iar toamna măncam cele mai dulci mere. Iernile erau pline de zapadă, aer proaspăt și multe jocuri. Sărbătorile de iarnă, Crăciunul, Anul Nou erau foarte așteptate.

Pe atunci oamenii de la mine din localitate erau parcă mai plini de viață, mai iubitori și omenoși  unul cu altul, mai credincioși și trăiau armonios, chiar dacă poate aveau și mai multe greutăți de înfruntat.

Ce îți amintești cu plăcere din perioada copilăriei? Ce vise aveai pe atunci?

Îmi amintesc cu mult drag de duminicile și sărbătorile pline de soare, când ieșeam la joacă. Mergeam în pădurea din marginea satului, toată lumea era a noastră. Port în suflet zilele în care mergeam la bunica și mă uitam prin gard să văd dacă era acasă, nopțile în care  ea îmi spunea povești, iar bunelul ne mustra că nu dormim, merele încălzite iarna langă sobă, sărbătorile de Crăciun și Anul Nou. Îmi amintesc și de prima dată când am fost cu uratul , iar la final, ne întorceam acasă și-i uram pe părinți. Mama cocea cele mai gustoase prăjituri, în casă era cald, totul era feeric.

Când ești copil ai impresia că absolut totul se poate întâmpla și îndeplini. Pe atunci îmi doream să fiu ba cosmonaut, ba fotbalist, ba președinte, însă de mic copil îmi era dragă muzica și până la urmă, am ales această cale, care este anevoioasă, dar și foarte frumoasă și plină de satisfacție sufletească.

Cum s-a petrecut apropierea de muzica populară ?

Apropierea de muzica populară s-a produs atunci când am descoperit creația lui Nicolae Sulac, mai exact cântecele „Într-o iarnă lungă, grea”  și balada „Miorița”. Sunt tulburat până-n prezent de profunzimea acestor cântece. Apoi am descoperit muzica d-nei Sofia Vicoveanca și a Minei Pâslaru și am devenit „bolnav de muzică”.

După care, am descoperit muzica întregului areal românesc și mi-am dat seama cât de bogat este neamul meu, cât de divers și armonios este folclorul românesc.

Cum a fost  la început?

Începutul este mereu plin de entuziasm, mult curaj și deschidere, dar mai apoi te domolești ușor, văzând că totul se realizeză în timp, iți dai seama că nimic nu se obține ușor și poți să te dedici artei doar prin multă muncă, și apoi ea te răsplătește. În general, folclorul și muzica populară este un gen artistic al înțelepciunii, al meditației și contemplării; până nu trăiești ceea ce cânți, nu ești veridic.

Povestește-ne despre concursurile la care ai participat și despre premiile de care te-ai învrednicit?

Marele Premiu la Festivalul Naţional „Nicolae Sulac”  Chişinău, Republica Moldova (2009)

Marele Premiu la Festivalul Internaţional „În grădina cu flori multe”  Cernăuţi, Ucraina (2007)

Premiul I la Concursul Naţional al Interpreţilor Cântecului Folcloric „Tamara Ciobanu” , Premiul „Mihai Ciobanu”  în cadrul aceluiaşi concurs Chişinău, Republica Moldova (2006)

Premiul I la Festivalul Cântecului Popular „Satule, mândră grădină”  Botoşani, România (2010)

Premiul II la Festivalul Internaţional de Muzică Populară „Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării”  Brăila, România (2010)

Premiul II la Festivalul Naţional de Folclor „Strugurele de Aur” Alba Iulia, România (2010)

Premiul I -  Festivalul Național de Folclor „Datini”  Sighișoara, România (2010)

Premiul III – Festivalul Național de interpretare a cântecului popular românesc „Pana de paun”  Bistrița, România  (2010)

Te-am auzit cântând ” Mult mi-e dor de satul meu”? Cum e dorul din cântecele tale?

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată;  nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi nevoii de ea. Ci în dor e prezentă, într-un fel propriu şi foarte intens, o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.

Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.

Dorul din cântecele mele e plin de dor. Dorul este muzica și muzica este dor, în folclor această relație este desăvârșită.

Care e cel mai frumos moment pe care l-ai trăit, legat de muzică?

Cel mai profund  sentiment este legat de participarea mea la prima ediție a festivalului „Nicolae Sulac”, în 2005. Atunci am simțit cum s-a unit cerul cu scena, am avut cele mai intense emoții legate de muzică.

Apoi am trăit bucuria  premiului ce l-am obținut în cadrul aceluiași festival, dar, mai târziu, la ediția a III-a.

Mai ai timp și pentru alte activități ? Ce hobby-uri ai ?

Dacă îmi gestionez corect timpul le reușesc pe toate.

Îmi place istoria și geografia, diferite curiozități și noutăți din diferite domenii, îmi place fotbalul , dar în ultima vreme am devenit doar un spectator fidel; îmi place mult să merg la teatru liric și dramatic, am o mare pasiune pentru filmele bune.

Din toate acestea, nimic nu a întrecut plăcerea de a asculta muzică. Este extrem de plăcut să te afli într-o sală de concert unde se interpretează muzică bună, indiferent  de gen, dar până la urmă, muzica clasică și folclorul îmi întregesc inima.

Cât de mult timp îți rămâne pentru a citi cărți ?

Găsesc timp pentru a citi, dar în ultima vreme citesc mai mult literatură legată de muzică, de multe ori îmi recomandă prietenii o anumită carte , mă facă curios și o citesc. De exemplu, acum am început să citesc “Douăzeci de ani in Siberia”, o carte tulburătoare ce merită citită.

În cântecele mele se găsesc soarele, codrul, frunza, cucul, câmpul cu flori, muntele…

Crezi că un artist trebuie să experimenteze mai multe stiluri până se regăsește în acel unic și drag sufletului ?

În general, arta este o căutare perpetuă a formei și a stilului, dezvăluind originalitatea și găsind noi modalități de exprimare a propriei personalități.

Omul are dreptul să caute până își gaseste locul său într-un anumit stil, unde se regăsește pe sine însuși, dar nu știu dacă un artist consacrat într-un anumit stil de muzică face bine când trece și la un gen de muzică mai modern, doar pentru a fi in vogă.

Cineva spunea că “Exista două feluri de muzică: bună și rea. Eu o cânt pe cea bună” Cum se raportează acest gând la tine ?

Folclorul și muzica populară sunt un gen mai special, unde nu poţi fi comercial, deoarece  aici sunt nişte canoane nescrise ale cumsecădeniei, ale  cuvântului ales, eticii care am moștenit-o de la bunii noştri strămoşi, o muzică care trăieşte de veacuri, o muzică adevărată, naturală  și înţeleaptă, care nu te îndeamnă la lucruri urâte, ci îţi reaminteşte mereu cine ai fost , ce ești şi ce trebuie să rămâi.

Eu nu fac nimic altceva decât să păstrez ce avem noi mai curat şi reprezentativ în acest domeniu şi bineînteles că tind să fac şi eu ceva valoros în muzica populară. Sper ca Dumnezeu să mă ajute şi să mă lumineze ca să aleg căile cele mai bune.

Un gând pentru vizitatorii sitelui nostru !

Să aibă pace şi linişte sufletească în casele şi familiile lor!

Să iubească tot ce are neamul nostru mai frumos: folclorul, tradiţiile noastre, înţelepciunea populară, dar și demnitatea nostră ca neam şi țară ! Sărbătorile de primăvară care se apropie să va aducă numai bucurii şi fericire!

Gânduri bune !

Dina Cepeliuc

Câteva din datele ei biografice le găsim chiar la începutul mărturisirilor ei:

“M-am născut pe 2 mai 1992. n Era sîmbătă, de la etajul de sus al maternităţii se auzeau exploziile bombelor din războiul transnistrean. n La 2 ani mă cununam de 5 ori pe zi cu verişorul meu. Îl iubeam. n La 3 ani, uitîndu-mă prelung pe fereastra din bucătărie, am întrebat-o pe mama dacă ea se gîndeşte vreodată că tot ce vedem noi nu există cu adevărat şi ea a răspuns că nu. n La 4 ani desenam cîini zburători, educatoare zburătoare şi copii zburători. n La 5 ani voiam să devin călugăriţă. n La 7 ani şcoala m-a convins să rămîn mirean. n La 11 ani l-am descoperit pe Harry Potter, după care a urmat firesc De veghe în lanul de secară. n La 12 ani am început să practic karate tradiţional. Mai continui. n La 13 ani părinţii credeau ca trec printr-o criză. Eu nu. Şi mai şi scriam poezii, desigur. n La 14 ani mi-am cumpărat prima rochie, după o perioadă de cîţiva ani de rock şi gîndaci gender. n La 15 ani credeam că oamenii care nu citesc nu au ce căuta pe glob. Între timp am hotărît să-i las în viaţă. n La 16 ani visam la o revoluţie. n La 17 ani visez lucruri mai paşnice.”

-Paula, ce a fost totuşi în aprilie 2009 în Republica Moldova: un conflict între generaţii, un protest, o revoltă, o revoluţie?

-Nu cred că aprilie 2009 poate fi clasificat ca un conflict între generații, așa cum eu am văzut reprezentanți ai tuturor generațiilor (în viață, că morții votează doar, nu și protestează), deși în proporții diferite. Ca să luăm extremele, la început (6,7) erau mai prezenți tinerii, la sfârșit (11,12), când aceștia au fost închiși sau speriați – maturii. Dacă e să merg mai departe, nu cred că mi-aș putea permite să spun clar ce s-a întâmplat atunci, nu știu dacă pot să înțeleg până la capăt nici ce mi s-a întâmplat mie. Sunt prea multe grupuri (organizatori, mase, profitori), prea multe zvonuri și prea multe versiuni ca lucrurile să fie clare. Ultima la care m-am gândit se referea totuși și la ideea de generație. De unde a pornit ideea că tinerii au organizat mișcarea? De la sms-urile care s-au trimis pe 6. De la flashmob. Nu știu, această divizare îmi pare că aduce mai mult a  dovadă a existenței unui grup de experimentatori cinici (cam aceleași tipaje ca în Demonii lui Dostoievski, doar că adaptate la epocă), jucându-se de-a Magicianul cu diverse popoare, inclusiv cu tinerii, care sunt mai idealiști și poate de asta și mai manipulabili. Care au așteptări. Mari. Dar e foarte literară versiunea, știu.

-Ce a însemnat pentru tine revolutia din aprilie 2009?

-A fost prima mea revoluție. Momentul în care am crezut în schimbare și în care am crezut în cei 70 000 sau în cele 4 milioane de oameni. Dar și momentul în care mi-am dat seama de vulnerabilitatea mea și a celorlalți.

-Ce te-a determinat să scrii despre evenimentele din primăvara anului 2009?

-Supraeul În mine se întâmplau prea multe lucruri ca să rămână înăuntru, afară se întâmplau prea multe lucruri ca să rămână în afară, viețile s-au suprapus și a trebuit să rămână în memorie clipa și dacă tot nu avem Pensive, ca Dumbledore, să scriem!

-Unii numesc lucrarea ta ca fiind un eseu, alţii ca fiind un jurnal autobiografic, o proză… Ce este de fapt acest text?

-Cred că cel mai adecvat răspuns îi aparține lui Nicolae Manolescu, care a spus că nu există genuri literare, ci doar gen masculin și feminin. Eu m-am gândit să scriu un roman, dar cum am început să scriu, m-am răzgândit, m-a copleșit modestia și iată ce a ieșit. Pentru mine cea mai aproapiată definiție e totuși cea de jurnal.

-De ce îndemni cititorii să-ţi fure revoluţia?

-Cred că depinde de cine și cu ce parte se identifică, cu noi sau cu voi. “Furați-mi-o” e mai mult o constatare a soartei primei mele revoluții și a tuturor revoluțiilor, de altfel, mai mult decât un îndemn. Iar rezultatul fructuos al tuturor investigațiilor organizate de un guvern sau altul nu fac decât să confirme “furați-mi-o” și mai mult.

-Care este tirajul cărţii? Şi unde pot găsi cartea cei care încă nu au reuşit să o cumpere?

-Tirajul e în jur de 500 de exemplare, e indicat pe pagina tehnică. Cartea se găsește în diverse librării din Republica Moldova și România. Mai nou e și în Franța, în locuri minunate a căror adresă nu o cunosc.

-Cum ai caracteriza tânăra generaţie, este una de luptători pentru drepturi şi libertăţi?

-Cred că este una mai hotărâtă în privința a ceea ce își dorește: oportunități și orizonturi mai largi. Iar aceste oportunități pot fi de găsit anume în cadrul drepturilor și libertăților sau libertății.

-Care a fost rolul twitter-ului şi facebook-ului în revoluţia din aprilie 2009?

-În primul rând, cred că prin internet s-a realizat conexiunea cu lumea din afară și de aceeaa internetul e moartea regimurilor doar așa-zis democratice. În al doilea, în aprilie 2009 s-au întâmplat atâtea lucruri pe minut, încât numai internetul, unde informația apare instantaneu (și aici facebook și twitter, prin sistemul de status-uri/tweets) a putut să facă față vitezei schimbărilor de atunci. De aici și popularitatea jurnaltv-ului în regim online din acea perioada.

-La ce proiect  lucrezi acum? Pregăteşti o nouă apariţie de carte ?

-Lucrez la mai multe proiecte, că eu mă plictisesc doar cu unul. Dar da, e și o apariție de carte la orizont.

- Mulţumesc. Şi multe realizări frumoase.

Ludmila GÎRJĂU

De vorbă cu Tudor Darie, consilierul premierului Filat  în materie de promovare a politicilor de tineret, inițiatorului campaniei “Yes la Vot”

Ai ales și de data aceasta Internetul pentru mobilizarea la vot, deși știm cu toții că electoratul internaut este unul activ. Ce aștepți de la aceste campanii online?

Sigur că internauții sunt activi pe bloguri, forumuri și rețele de socializare, dar în RM lipsesc studiile, care ar arăta modul în care participă la vot această categorie de electorat. Ar putea să fie activi și în off-line, dar ar putea și să nu fie.

Scopul campaniei este de a utiliza oportunitățile pe care le oferă Internetul pentru a:

1. informa alegătorii din R. Moldova, dar și de peste hotare, referitor la procedura de vot (există proceduri diferite pentru a declara locul de ședere, obținerea certificatului de vot sau modul în care votează studenții în urma ultimelor modificări în legislație)

2. mobiliza oamenii activi pe Internet ca să-și convingă colegii, prietenii și rudele din off-line să participe la vot.

Câți internauți sunt implicați la momentul actual în campania „Yes la Vot”, pe ambele rețele sociale – Facebook și Odnoklassniki?

În total, sunt deja peste 15 200 de susținători pe Facebook și Odnoklassniki. Totul a început prin a crea aceste grupuri timp de circa 5 minute fiecare. Mi-am invitat persoanele din lista mea de prieteni și i-am rugat să-și invite și ei prietenii. Am rămas plăcut surprins când, la început, grupurile creșteau cu câteva sute de persoane în fiecare 5-10 minute. Timp de 1 zi, ambele grupuri adunaseră peste 4 mii de susținători. Acum suntem peste 15 mii și sunt convins că, până la 28 noiembrie, vom fi cel puțin 20-25 de mii.

Ce reprezintă această cifră  în raport cu întreg electoratul din Moldova și crezi că internauții, majoritatea fiind tineri, vor avea putere de convingere și asupra celorlalți alegători?

În R. Moldova pe listele electorale sunt înscriși în jur de 2,6 milioane de alegători. În ziua votării la urne se prezintă în jur de 1,5 mln de alegători. Astfel, cele 15 mii de persoane, care susțin în acest moment campania, reprezintă în jur de 1% din electoratul activ. Dacă ar fi să ne imaginăm că fiecare persoană, care deja este implicată în campanie, va reuși să convingă cel puțin 10 persoane indecise să se prezinte la vot, atunci în jur de 10% ar vota, ceea ce ar fi un rezultat extraordinar. Am toată încrederea că persoanele implicate în campanie sunt persoane respectate în grupul lor de prietenii și vor reuși să-i influențeze pozitiv în privința participării la vot.

Deși inițial era vorba de deschiderea a 17 secții de votare pe teritoriul României, până la urmă vor funcționa doar 8. Crezi că este suficient?

E vorba de o cifră mult mai mare decât la alegerile din 29 iulie 2009. Sigur că ar fi fost mult mai comod să fie câte o secție de vot în fiecare oraș din România, dar, în acest caz, e vorba și de cheltuieli mult mai mari. Poziția mea este că trebuie să reieșim din ce avem, deoarece lucrurile nu mai pot fi schimbate. Dacă reușim să mobilizăm cetățenii moldoveni din România să se prezinte la vot în secțiile deschise, atunci ar fi un lucru extraordinar. Bătălia electorală va fi una dură. Nici sociologii nu pot prevedea exact dacă vor câștiga forțele pro-europene sau urmașii lui Lenin. Din acest motiv, fiecare vot va conta. Nu este exclus ca învingătorii să fie desemnați anume de votul cetățenilor moldoveni de peste hotare. Așa cum și “votul de aur” din 2009 și posibilitatea de a avea minimum 52 de mandate pentru a putea guverna (1 mandat a fost oferit de diasporă) au fost datorită efortului cetățenilor de peste hotare.

Tot aici aș dori să amintesc că Guvernul a făcut o serie de reforme pentru cetățenii moldoveni de peste hotare:

1. Anularea sumelor de bani de circa 3-4 mii de euro, pe care cetățenii moldoveni de peste hotare erau obligați să le lase la vamă, dacă veneau acasă cu propria mașină ce avea peste 7 ani.

2. Actele de identitate pot fi perfectate deja și la Ambasadele R. Moldova în țările în care cetățenii moldoveni locuiesc. Ei nu mai sunt nevoiți să revină în țară ca să-și facă un buletin de identitate sau pașaport nou.

Există posibilitatea reală ca în 2011 în R. Moldova să funcționeze companiile avia low-cost, ceea ce va reduce semnificativ costul unui bilet de avion și cetățenii vor putea circula mai ușor. Plus, în 2012 am putea să obținem regim liber de călătorie în țările membre ale UE, fără să mai fie nevoie de vize.

Deci, există suficiente motive pentru care cetățenii moldoveni de peste hotare să vină la vot. Unde mai pui că anume acești cetățeni își doresc mult să păstreze R. Moldova ca un stat democratic. Deci, să venim și să susținem această direcție prin votul fiecăruia dintre noi.

Ești în contact zilnic cu tinerii. Cum ți se pare starea lor de spirit înainte de alegeri? Eu îi văd mai puțin activi față de campaniile anterioare…Și-au păstrat din elanul și entuziasmul de a schimba ceva pe care-l aveau acum un an?

Există atât tineri nemulțumiți sau dezamăgiți de faptul că vinovații evenimentelor din 7 aprilie nu au fost pedepsiți, cât și tineri care și-au păstrat entuziasmul de acum un an.

Sigur că persoanele vinovate de maltratările din 7 aprilie, inclusiv cei care au ordonat blocarea Internetului în acele zile, trebuie trași la răspundere. Așteptăm ca Procuratura Generală să-și facă treaba, să transmite dosarele în instanță, iar vinovații să fie penalizați.

Totuși, dacă suntem realiști, înțelegem că probabil niciodată nu vom cunoaște adevărul până la capăt. Asta o demonstrează experiența altor state, inclusiv faptul că nici astăzi nu se știe ce a fost exact în timpul Revoluției din România. Sper că în cazul R. Moldova să fie trași la răspundere măcar principalii vinovați, care au dat ordine. Știm că “peștele de la cap se strică”. Dacă reușim să “curățim” capul, atunci lucrurile se vor mișca în direcția corectă.

Oxana GREADCENCO

Pe Grigore Gherman l-am cunoscut la Suceava, venise împreună cu ansamblul artistic al Universității din Cernăuți la un spectacol. Vorbește o limbă română curată, cântă românește superb și scrie versuri la fel de superbe. Ține la locurile unde s-a născut mai mult ca la orice în lumea asta și-i atenționează pe toți care confundă “nordul Bucovinei” și “Bucovina de Nord” că sunt doi termeni diferiți. E unul dintre puținii români din nordul Bucovinei care mai crede într-o reîntregire a poporului roman. Și pentru că azi e ziua lui de naștere, îl felicităm și-i dorim realizări la fel de frumoase și în continuare. La mulți ani, Grigore!

Cum a fost prima ta întâlnire cu România ?

Fiecare întâlnire cu Patria, este o întâlnire cu sufletul ei. Prima întâlnire, însă, a fost râvnită şi visată, iar bucuria întâlnirii a fost dublată de întâlnirea cu marea, de excursiile la Palatul Poporului şi alte obiective de neuitat, inclusiv mănăstirile şi bisericile din Moldova, cele ctitorite de Ştefan cel Mare. Îmi amintesc şi acum, deseori, cum împreună cu alţi colegi de clasă am sărit în valurile marii parcă într-o poveste. De atunci, aproape în fiecare an, mi se oferă posibilitatea de a revedea Ţara care ne aparţine şi nouă, românilor din Nordul Bucovinei, iar fiecare întâlnire rămâne la fel: emoționantă.

Câţi studenți sunteţi la specializarea Filologie Română la Universitatea Naţională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuţi?

În total, Universitatea din Cernăuți are peste 20 de mii de studenţi. Catedra de Filologie Română şi Clasică, însă, are puțin peste 80 de studenți. Putem zice că acești studenți sunt cei care păstrează limba română în zona noastră. La Cernăuți și, mai ales, în Ținutul Herța, care a făcut parte din Regat, limba română încă mai este vie.

Aveţi toate materialele şi manualele necesare studiului ?

Lipsa manualelor este sesizabilă în întreg Nordul Bucovinei, nu doar în rândul studenților, dar și a elevilor. Biblioteca universităţii are un fond bogat de cărte românească, dar, spre regret, studenţii nu beneficiază de cărţile solicitate. La cererile studenţilor români, li se răspunde că respectiva carte lipseşte. E un paradox, aceste cărți există, darn u avem acces la ele. Dacă acum doi sau trei ani în urmă, opera lui Gala Galaction putea fi accesată de studenți, anul acesta, din motive necunoscute, ea lipsește. Problema cărţilor în limba română a fost observată de mai multe personalităţi din ţară, care au încercat să o rezolve. De exemplu, Doina Uricariu, Doctor în Poetică şi Stilistică, fost Consilier al Primului Ministru, remarca într-o prefaţă a unui poet din Ţinutul Herţa, baştina lui Gheorghe Asahi: ”În şcoli cu sute de elevi români, abia dacă pot număra treizeci-patruzeci de volume…”. Prof. Dr.Doc. Ion Gherman, Preşedintele “Societăţii Culturale Ţinutul Herţa”, din Bucureşti, originar din Pilipăuţi, un sat din Ţinutul Herţa, a constat într-o vizită la baştină că proporţia cărţilor româneşti nu trece de 1%, chiar şi în satele româneşti. În pofida lipselor, apar unii intelectuali cu inimă mare, care sar în ajutor. Spre exemplu, anul acesta studenţi din anul V, care îşi scriu tezele de licenţă, au avut posibilitatea de a lucra în Biblioteca Judeţeană “Mihai Eminescu” din Botoşani, datorită Corneliei Viziteu. A fost un stagiu de documentare, dar şi unul de întâlnire cu opera integral eminesciană.

În regiunea Cernăuţi sunt aproximativ 90 de localităţi unde trăiesc vorbitori de limbă română. De ce atât de mulţi tineri de-acolo aleg să facă totuţi o facultate în limba ucraineană?

Ideea e că la Universitatea din Cernăuți poți studia în limba română doar dacă alegi să faci filologie română, la celelalte facultăți nu există grupe unde se predă în limba română. Nu toți au aptitudinile necesare, ceea ce nu înseamnă că nu cunosc limba română. Majoritatea au absolvit o școală românească. Problema e că nu există cadre didactice la facultăţile de Drept, Economie, Istorie etc, care să predea studenților în limba română.

Te-am descoperit în mai multe ipostaze: poet, cântăreţ, moderator de spectacol. Cum reuşeşti ?

Cei care pot să-și gestioneze corect timpul, se pot considera norocoși. Am făcut  dansuri populare şi sportive. Am scris şi scriu versuri. Am compus şi mai compun muzică, deoarece am absolvit şi Şcoala Muzicală. Am scris şi continui să scriu câte un articol, interviu sau câte un reportaj, printre care aş aminti diaogurile cu Irina Loghin, Maria Ciobanu,  Sofia Vicoveanca. Nu ştiu cum reuşesc. Pur şi simplu simt nevoia de a le face şi de a mă mişca tot timpul.

Anul trecut a apărut la Cernăuţi cartea ta de debut „Epoca nedescifrată”. Cum a fost cu putinţă, ai căutat tu sponsori sau te-au găsit ei pe tine?

Bate şi ţi se va deschide, plânge şi te vor auzi. Nu am plâns, căci nu pot, dar am bătut în multe uşi. Nu vreau să înşir numele celor care m-au ajutat, pentru că au făcut-o cu plăcere. Sunt români în sensul deplin al cuvântului, printre care un parlamentar din Chişinău, un poet din Cernăuţi şi un diplomat din România, niște români adevărați! De asemenea, simţeam nevoia de a scoate de sub teascul tiparului cartea, ca o amintire a anilor de studenţie şi ca o viziune aparte despre lumea în care trăiesc, iubesc, visez, creez și urăsc.

Cum crezi că ar putea fi apropiate relaţiile românilor din nordul Bucovinei cu cei din Ţară?

Nici nu ştiu dacă e posibilă vreo apropiere, decât cea spirituală, care implică tradiţiile propriu-zise, limba şi tradiţiile scrisului. Aş vrea ca apropierea spiritelor să fie mai clară, mai firească.

Ai vizitat mai multe oraşe, ai cunoscut mai mulţi oameni din România. Crezi că în România e destul de bine cunoscută situaţia românilor din Bucovina de Nord?

Nu Bucovina de Nord, ci Nordul Bucovinei. Sunt ferm convins că situaţia românilor din Herţa, Cernăuţi nu este cunoscută României, dar nici nu prea apare interes pentru acest colţ de ţară răpit. Adevărul este lege. Şi nu poate fi comparată situaţia cetăţenilor români de etnie ucraineană din România cu situaţia cetăţenilor ucraineni de etnie română din Ucraina.

Comunitatea românească din Ucraina este ajutată destul de Statul Român?

N-am fost susținuți și nici acum nu suntem. Este finanțat un festival şi o instituţie (o editură): Festivalul internaţional de muzică populară “În grădina cu flori multe”, Editura “Alexandru cel Bun”, care, printre altele activităţi, scoate şi revista Glasul Bucovinei. Vara, un număr mic de copii pleacă în România la mare sau la munte. Se mai dau şi nişte burse pentru studii în Ţară şi, practic, acesta este tot ajutorul…

Un mesaj pentru tinerii români de pretutindeni

România este o ţară înconjurată de români, care de la “Râm se trage”, trebuie să fim mândri de acest fapt, chiar dacă suntem presăraţi prin lume. Avem o limbă frumoasă, avem tradiţii deosebite, avem o doină sfântă. Ţara noastră a dat lumii atâtea cugete lucide! Nu uitaţi ce trecut avem şi ce viitor putem zidi! Reveniţi la cuiburi măcar cu inima şi veţi înţelege câtă veşnicie ne este dată, câtă frumuseţe. Toţi ne întoarcem acasă, mai târziu sau mai degrabă, ca pasărea la cuib!

Oxana GREADCENCO

N

Când aţi venit pentru prima dată în România? Ce v-a determinat să treceţi Prutul?

Prima dată am venit la Bucureşti, de Revelion, în 2000, pentu că soţul meu cântă cu Loredana. Eu nu intenţionam să “trec Prutul”, ci mai degrabă să mă realizez pe plan profesional. De aceea iniţial am plecat în afara țării.

După Chişinău  aţi continuat studiile la Milano. Aţi fost tentată să rămâneţi  în Italia mai ales că aţi şi primit  oferta de angajare? Ce v-a motivat să veniţi în Bucureşti?

Într-adevăr am vrut să rămân iniţial la Milano, mi-ar fi plăcut să lucrez la “CoStume National”
, dar pentru că ştiam că mai devreme sau mai târziu voi porni pe cont propriu, am ales să fac acest lucru mai devreme. M-am stabilit în Bucureşti, pentru că am simţit că aici este casa mea.

De unde se trage dragostea pentru creaţie şi modă? Cum aţi decis să îmbrăţişaţi această meserie?

De mică îmi plăcea să desenez şi să cos haine păpuşilor. Cred că multe fetiţe mici au astfel de pasiuni, la mine însă acestea s-au dezvoltat până au devenit  pasiunea vieţii.

Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?

Eu sunt una din fetele pentru care creez, o “supergirl”:)

Cu ce dificultăţi v-aţi ciocnit la începutul activităţii dvs?

Orice început e dificil. Nici nu are rost să enumar obstacolele care au apărut în cale. Important este să nu renunţi şi să mergi înainte spre visul tău.

Meseria dvs constă într-o continuă căutare de noi idei. Care sunt sursele dvs de inspiraţie?

Ma inspiră femeile pe care le cunosc  sau despre care aflu, istoriile lor. Inspiraţia vine din viaţa de zi cu zi.

Care e cea mai frumoasă amintire  ce vă leagă de Chişinău?

Sunt multe amintiri. Cei mai frumoşi ani totuşi au rămas pentru mine anii din timpul studiilor la Colegiului Tehnologic din Chişinău. Era o perioada grea, se destrămase Uniunea Sovietica, în ţară nu existau multe lucruri, şi necătând la toate noi cream ceva frumos, organizam prezentări de modă, făceam moda.

Cât de des circulaţi pe ruta Bucureşti-Chişinău?

Foarte rar, din păcate. Poate de 2 ori pe an, când mergem în vizită la părinţi.

Locuiţi şi profesaţi de mulţi ani în Bucureşti, dar totuşi unde vă simţiţi  acasă?

Înainte să mă stabilesc la Bucureşti, am călătorit şi muncit prin toată lumea timp de 7 ani. De aceea pot să zic că sunt cosmopolitană. Dar “acasă” pentru mine înseamnă Bucureşti.

Nu v-aţi gândit la posibilitatea de a deschide un boutique şi în Republica Moldova?

Nu, pentru că nu fac lucruri din vanitate. Moda este o afacere, iar din punct de vedere economic un astfel de proiect nu s-ar justifica, cel puţin nu acum.

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Sunt câteva proiecte, lucrul la un proiect foarte important pentru mine a şi demarat, dar pentru că este abia la început  prefer să vorbesc despre el când voi avea rezultate. Şi ca de obicei, muncesc la urmatoarea colecţie, cea de primăvară-vară 2011.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor  care pendulează între opţiunea de a rămâne acasă la studii sau a trece graniţele  în căutarea altor oportunităţi?

Eu am un sfat pentru toţi tinerii din lume: să călătorească. Nu există o cale mai bună pentru a-ţi deschide sufletul şi mintea, pentru a te îmbogăţi cu noi cunoştinţe şi noi culturi decât călătoriile. Apoi, casa este unde ți- e inima. Eu una nu văd omul legat de vreo localitate anume, decât poate emoţional. Aşa e peste tot în lume: te naşti într-un loc, dar nu eşti obligat să şi rămâi acolo.

Dina Cepeliuc

http://www.youtube.com/watch?v=Cqw_Ktzi7qs&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=UHgaSlNi4OE&feature=related

Născută în orașul Căușeni, școlită la București. Cariera teatrală a Taniei Popa

Ați trecut Prutul în 90. Cum erau primii studenți basarabeni care venise la studii în România? Ce așteptări aveați?

Marea majoritate a celor veniți erau mai retrași, erau în grupul lor de basarabeni și de multe ori vorbeau rusa, accentul fiind foarte puternic, dar sunt convinsă că mulți dintre ei își doreau să rămână în România. Ceea ce s-a și întâmplat.

Când ați fost pentru prima dată la teatru ?

După ce am venit în România și eram deja studentă în anul I, colegul meu Mihai Calin m-a întrebat care este ultima piesă pe care am vazut-o. I-am spus că nu am fost niciodată la teatru, apoi m-a dus și am văzut piesa „Cine are nevoie de teatru?”.

Vă gândeați atunci, la începuturi, să reveniți în Chișinău, să activați la vreun teatru din Moldova ?

Din anul II mi-a fost clar că nu mă voi întoarce în Republica Moldova. În România șansele erau mult mai mari și posibilități mult mai multe ca peste Prut.

Dar acum? V-ar tenta o reîntoarcere în Moldova, măcar pe o perioadă scurtă ?

Îmi doresc de foarte mulți ani să colaborez cu cei din Republica Moldova, film sau teatru nu are importanță. Sunt fericită că am lucrat cu Sergiu Prodan și Viorica Meșina la filmul „Patul lui Procust”, sper din suflet să mai lucrez cu cei din țara mea.

Urmăriți viața culturală de la Chișinău? Cum vi se pare evoluția ei ?

Din păcate nu am timp să urmăresc viața culturală de la Chișinau, dar de câte ori am ocazia să îmi revăd colegii de la Chișinau, mă interesez de ce se întâmplă acolo.

V-am urmărit în dubla postură.Vă atrage mai mult teatrul sau filmul?

Ambele îmi plac la fel de mult, dar teatrul mi se pare mai greu și mai palpitant.

De la cine ați învățat meserie, cine v-a format ca actor ?

Desigur primele îndrumări în această meserie le-am primit de la profesorul meu Grigore Gonța, apoi am tot furat stând prin culise și urmărind marii actori ai scenei românești.

Există un rol pe care doriți să-l interpretați și n-ați avut ocazia până acum ?

Nu.Toate rolurile pot fi interesante dacă îți dai silința.

Un mesaj pentru tinerii basarabeni care încearcă să-și facă o carieră în România?

Oriunde în această lume simțiți că aveți șansa sa vă afirmati, mergeți cu încredere înainte! Viața e mult prea scurtă și merită să faceți tot ce vă trece prin cap, atâta timp cât nu îi răniți pe alții.

Oxana GREADCENCO

este jurnalist de profesie. S-a născut la Chișinău unde a urmat cursurile Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării și mai târziu studiază în cadrul Facultății de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative un masterat în Politologie. În mass-media pășește pentru prima dată la Radioul Național, în anul 1997, unde a participat la emisiunea pentru adolescenți „Semnal Junior”. De-a lungul timpului a colaborat cu diverse instituții mass-media printre care: Literatura și Arta, Postul de televiziune M1, ziarul „Universitatea”, Postul de Radio „Europa Liberă”. A fost reporter la postul de televiziune TV7, iar mai târziu prezintă știrile la postul de televiziune EuroTV. Din anul 2009 este realizator și moderator al emisiunii Mai aproape de Europa de la postul de radio Vocea Basarabiei, filiala București. Pe data de 11 februarie 2010, Stela Popa își lansează cartea

Ce ne puteți spune despre modelul identitar din Republica Moldova? Limba este un liant sau un factor de disensiune?

Este un subiect atât de larg şi de sensibil în R. Moldova, încât nici nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să închei. Se fac atâtea declaraţii şi speculaţii pe seama acestui subiect, încât îmi vine să cred că nicăieri în altă parte a Europei nu este atât de preocupată mai intens de acest subiect decât la noi. Să pornim întâi de la numele real al statului R. Moldova care, adeseori, inclusiv în forumurile europene, este denumit „Moldova”. Nu întâmplător unii analişti atrag atenţia asupra acestui exemplu. Această referinţă inexactă cu trimitere la titlul republicii ar putea fi chiar proba unei crize identitare încă neclarificate. Este evident că astăzi problema identitară în RM încă se mai pune, cel puţin pentru unii: ce limbă vorbim, cine suntem, încotro trebuie să mergem? Iar după cei opt ani de comunism, care au apăsat cu degetul şi mai tare în această rană, încercând să împartă populaţia aberant între români şi „moldoveni” sau vorbitori de limbă română şi „limbă moldovenească”, discuţia va continua câţiva ani buni de acum încolo.

Chiar dacă s-a schimbat puterea la Chişinău?

Chiar dacă. Actuala Alianţă pentru Integrare Europeană are întâi de toate menirea de a aplana conflictele reapărute în 2001 odată cu venirea comuniştilor în fruntea R. Moldova, inclusiv din punct de vedere identitar. Dar este foarte greu, pentru că nici AIE nu are o opinie unică din acest punct de vedere, iar problema identitară este încă politizată.

Dar vedeţi că nu toţi liderii AIE cred la fel…

Este ceea ce sugeram şi eu. Şi asta este o problemă. Declaraţiile diferite şi tot mai dese pe marginea acestui subiect ar fi bine să fie coordonate între liderii AIE. Altfel Alianţa riscă să nu mai fie credibilă şi să piardă din electorat. Or, scopul comun al AIE este de a învinge şi de a supravieţui, nu de a turna apă la moara comuniştilor şi pentru a readuce PCRM-ul înapoi în fruntea statului, singur sau printr-o coaliţie.

Comunismul a influenţat situaţia din republică în ceea ce priveşte bagajul identitar?

Absolut. Doar două exemple: rezistenţa faţă de comunism în Basarabia şi impactul perioadei interbelice sunt două dintre lucrurile cele mai absente în conştiinţa generală de peste Prut. Până pe 7 aprilie 2009 prezenţa celor două, la nivel public, era aproape inexistentă. Iată de ce, în acest caz, inclusiv comunismul voronist din timpurile noastre a jucat un rol primordial. Un alt exemplu poate fi aşa numitele manuale de „Istorie integrată” intoduse în ultimii ani în şcolile din R. Moldova, care vroiau să scoată din curricula şcolară manualele de „Istoria românilor”. Dincolo de asta, un rol esenţial l-a jucat şi mass-media afiliată PCRM-ului – majoritară, de altfel -, care a ideologizat la maxim acest subiect, prin impunerea „moldovenismului” fără ca opinia alternativă să fie prezentă în media controlată de fosta putere de la Chişinău.

Şi în Transnistria? Cum rămâne cu Transnistria? Ce înseamna Transnistria, dincolo de imaginea de ansamblu, ce ne puteți spune despre existența tangibilă, despre oamenii care locuiesc dincolo de Nistru?

Acolo lucrurile sunt şi mai complicate. Şi nici nu avem cercetări sau date relevante ca să ne pronunţăm. Ce înseamnă Transnistria? Hmm. Unii care merg acolo, occidentalii în special, o percep ca o enclavă a Rusiei, alţii ca un teritoriu aflat la cheremul lui Smirnov, cel care face şi desface legea acolo. Cât despre oameni – sunt victimele unei nedreptăţi şi separări forţate, aberante chiar. Dar opinia lor nu o cunoaştem decât din diverse discuţii personale.

Este dificil, dar nu intrutotul imposibil, de imaginat un perimetru în care să uităm discordia, fractura, violența care obsedează aceasta regiune a Europei în care trăim. Putem imagina un contur, o formă a toleranței interculturale în Transnistria? Este oare prea idealist acest proiect? Și ce anume ar trebui pentru a deveni realist?

Nu ştiu în ce măsură vă pot eu răspunde la o asemenea întrebare dificilă. Dar în Transnistria nu putem vorbi despre „interculturalitate”, din moment ce acolo limba rusă domină peste tot. Unde este „toleranţa interculturală”? În calitatea mea de jurnalist vă pot spune doar că părerile faţă de problema transnistreană sunt diferite. Unii vorbesc despre „reintegrare teritorială”, dar soluţiile sunt foarte dificile în acest moment, alţii merg pe modelul cipriot, adică să renunţăm la Transnistria pentru o anumită perioadă, după care să revenim şi să revizuim problema, asta în timp ce noi am merge fermi şi siguri pe drumul european. Cei din a treia categorie sunt prea obosiţi de acest subiect sau pur şi simplu nu le pasă. Sondajele arată că ei ar fi cei mai numeroşi… Cred că indiferent ce am spune noi acum şi „soluţii” am căuta, să nu uităm că jocurile în ceea ce priveşte partea stângă a Nistrului sunt mult mai complicate şi făcute la un nivel mult mai înalt decât discuţiile publice de acest fel de la Chişinău. Dincolo de asta, şi din păcate, să nu uităm că acolo sunt, totuşi, în joc vieţi şi destine… Să vedem. Timpul va arăta cât de abilă va fi R. Moldova, dar nu numai, în reglarea acestui conflict în interesul ei.

Există o disponibilitate de dialog în Romania pentru Republica Moldova? Aș vrea să vorbim, în primul rând, despre relațiile în plan cultural, despre legăturile simbolice, spirituale.

O!, dar nu vedeţi câtă deschidere există din partea României faţă de R. Moldova? Cred că asta este schimbarea cea mai clară din politica externă a Chişinăului după alegerile din 29 iulie 2009. Şi pentru că am vorbit mai sus de chestiunea transnistreană, trebuie să spun că mulţi consideră că România este marele absent de la masa de negocieri în formatul 5 + 2.

Oare de ce?

Întrebare logică şi firească. Probabil, pentru că trece peste interesele unora în această parte de Europă. România a susţinut dintotdeauna R. Moldova în orice demers european, a fost şi este mai mult decât un avocat al republicii noastre la Bruxelles. A făcut-o chiar şi pe vremea comuniştilor. Deşi, sincer vorbind, la câtă agresivitate şi vorbe grele veneau de la Chişinău ar fi putut să dea şi ea din mână la fel ca şi mulţi alţii şi să ne lase într-un fel în plata Domnului. Dar nu, România a crezut şi crede în oamenii care locuiesc în R. Moldova. România ştie ce înseamnă să vrei să fii în Europa cu acte în regulă şi să nu stai la poarta uniunii privind cu jind peste gardul vecinului. Spuneam că vecinii noştri de peste Prut au crezut în basarabeni şi sper că nu au greşit. Şi ca să aducem şi exemple pragmatice, voi aminti de unul singur, foarte recent – cele 100 de milioane, atenţie – nerambursbile!, acordate R. Moldova timp de 4 ani. Nu ştiu ce se poate sau se putea făcea mai mult din partea Bucureştiului… Important e să existe voinţă politică de la Chişină. În rest, le vom rezolva pe toate.

Am vorbit despre Transnistria, despre R. Moldova, despre România, exact traseul pe care se mişcă personajele din noul dvs. roman, apărut la Editura Tritonic din Bucureşti, şi care se intitulează „100 de zile”. Prin tatăl Robertei, Ion Ciugureanu, este bine conturat portretul intelectualului transnistrean angajat în susținerea românismului.

Da, aţi sesizat corect. Prin susţinerea românismului, a R. Moldova şi a luptei împotriva ocupaţiei la care este încă supusă R. Moldova. Dar nu este vorba numai despre Ion Ciugureanu. Aş spune că „100 de zile” este romanul unei generaţii angajată în lupta pe care aţi sugerat-o dumneavoastră.

S-a discutat foarte mult in mediile culturale despre necesitatea implicării si angajarii socio-politice a intelectualului. In calitate de jurnalist – analist atent al vieții sociale, cum priviti aceasta poziție care legitimează misiunea intelectualului in lupta cu ideologiile promovate de regimul politic?

Mulțumesc. Intelectualul, oriunde şi în orice perioadă s-ar fi aflat el, nu a putut sta de o parte şi s-a implicat în viaţa socio-politică a comunităţii din care a făcut parte. O parte a cărţii mele se referă şi la acest aspect. Amintiţi-vă de binecunoscutul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu şi de rolul extrem de important al profesorului Zaharia Herdelea, de exemplu. La fel e şi cu Ion Ciugureanu, tatăl eroinei romanului, care este un luptător, dar şi un om care pătimeşte, anume pentru că s-a implicat şi pentru că nu a putut fi impasibil la câte se petreceau în jurul său. Trebuie să recunosc că am pornit acest personaj de la unul real. Este vorba de Ion Iovcev, directorul liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol. Cum spuneam – una dintre puţinele instituţii româneşti din Transnistria. Ion Iovcev a citit romanul şi mi-a împărtăşit apoi din impresii. Domnia sa spune că s-a regăsit în pielea personajului Ion Ciugureanu – directorul liceului amintit, un om persecutat de regimul smirnovist de la Tiraspol, dar şi de cel voronist de la Chişinău, pentru ideile şi concepţiile sale. Ion Ciugureanu este un personaj snopit în bătăi în închisoarea de la Tiraspol, dar şi în “Coridorul Morţii” de la Chişinău de pe 7 aprilie, atunci când a avut loc revolta tinerilor contra regimului comunist. Cât priveşte angajarea social-politică a intelectualilor din R. Moldova, fără o asemenea implicare a liderilor de opinie din mass-media, dar nu numai, cred că nu ar fi fost posibilă nici mobilizarea tinerilor din 7 aprilie, nici victoria partidei democratice la ultimele alegeri. Din păcate nu toţi jurnaliştii s-au comportat la fel, dar cei care au făcut-o sunt cu atât mai merituoşi.

Am citit şi eu cartea dumneavoastră. Am perceput-o ca pe un mesaj în favoarea toleranței în contextul evenimente din 7 aprilie 2009 petrecute la Chișinău. Cât de corectă rămâne interpretarea noastră ne poate confirma doar autoarea… În final, vă rugăm să ne spuneți ce înseamnă binomul toleranță – intoleranță pentru dumneavoastră.

Da, nu greşiţi dacă percepeţi romanul meu ca fiind unul care optează şi în favoarea toleranţei. Totuşi, cartea aceasta are în primul rând menirea să spună cititorilor că noi suntem aici, că noi existăm, că nu suntem nişte vite care tac şi sunt obligate să suporte jugul. Noi suntem oameni! Avem idei, avem identitate, avem idealuri şi aspiraţii. Asta e ideea. Oameni de care Europa nu trebuie să uite! Noi suntem europeni, pentru că suntem români şi vorbim româna, o limbă oficială a UE! Şi ca să răspund, mai concret, la întrebarea dvs., vă spun că atunci când vorbim despre toleranţă, în cazul R. Moldova, depinde la cine ne raportăm. Dacă vă aşteptaţi la toleranţă în timpul celor opt ani de guvernare comunistă, care au ţinut indubitabil şi constant pe loc R. Moldova, cred că nici nu merită să ne pronunţăm. Atunci numai despre „toleranţă” din partea guvernului comunist nu putea fi vorba. Exemplele sunt cu duiumul: intoleranţa, deopotrivă cu ura, faţă de limba română, faţă de jurnaliştii neafiliaţi puterii, ca să nu mai vorbesc de acţiunile comuniştilor din 7 aprilie împotriva tinerilor demonstranţi, maltrataţi cu sălbăticie prin subsolurile instituţiilor de forţă. Şirul poate continua. Sper că odată cu venirea AIE la putere – pe care unii o acuză că ar fi prea tolerantă cu nedreptăţile regimului Voronin! – nu vom mai avea asemenea acţiuni. Cred cu tărie că binomul toleranţă-intoleranţă nu se poate rezolva în R. Moldova decât prin instaurarea unui regim cu adevărat democratic, european, în dreapta Prutului. Adică prin integrarea deplină a R. Moldova în UE! Care trebuie să se facă prin orice mijloace şi cu orice riscuri!

A consemnat Lilia Cazacu

P.S. Interviul a fost realizat pentru revista de cultură și literatură LA LETTRE R unde va fi publicat în limba franceză.