Pe Grigore Gherman l-am cunoscut la Suceava, venise împreună cu ansamblul artistic al Universității din Cernăuți la un spectacol. Vorbește o limbă română curată, cântă românește superb și scrie versuri la fel de superbe. Ține la locurile unde s-a născut mai mult ca la orice în lumea asta și-i atenționează pe toți care confundă “nordul Bucovinei” și “Bucovina de Nord” că sunt doi termeni diferiți. E unul dintre puținii români din nordul Bucovinei care mai crede într-o reîntregire a poporului roman. Și pentru că azi e ziua lui de naștere, îl felicităm și-i dorim realizări la fel de frumoase și în continuare. La mulți ani, Grigore!

Cum a fost prima ta întâlnire cu România ?

Fiecare întâlnire cu Patria, este o întâlnire cu sufletul ei. Prima întâlnire, însă, a fost râvnită şi visată, iar bucuria întâlnirii a fost dublată de întâlnirea cu marea, de excursiile la Palatul Poporului şi alte obiective de neuitat, inclusiv mănăstirile şi bisericile din Moldova, cele ctitorite de Ştefan cel Mare. Îmi amintesc şi acum, deseori, cum împreună cu alţi colegi de clasă am sărit în valurile marii parcă într-o poveste. De atunci, aproape în fiecare an, mi se oferă posibilitatea de a revedea Ţara care ne aparţine şi nouă, românilor din Nordul Bucovinei, iar fiecare întâlnire rămâne la fel: emoționantă.

Câţi studenți sunteţi la specializarea Filologie Română la Universitatea Naţională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuţi?

În total, Universitatea din Cernăuți are peste 20 de mii de studenţi. Catedra de Filologie Română şi Clasică, însă, are puțin peste 80 de studenți. Putem zice că acești studenți sunt cei care păstrează limba română în zona noastră. La Cernăuți și, mai ales, în Ținutul Herța, care a făcut parte din Regat, limba română încă mai este vie.

Aveţi toate materialele şi manualele necesare studiului ?

Lipsa manualelor este sesizabilă în întreg Nordul Bucovinei, nu doar în rândul studenților, dar și a elevilor. Biblioteca universităţii are un fond bogat de cărte românească, dar, spre regret, studenţii nu beneficiază de cărţile solicitate. La cererile studenţilor români, li se răspunde că respectiva carte lipseşte. E un paradox, aceste cărți există, darn u avem acces la ele. Dacă acum doi sau trei ani în urmă, opera lui Gala Galaction putea fi accesată de studenți, anul acesta, din motive necunoscute, ea lipsește. Problema cărţilor în limba română a fost observată de mai multe personalităţi din ţară, care au încercat să o rezolve. De exemplu, Doina Uricariu, Doctor în Poetică şi Stilistică, fost Consilier al Primului Ministru, remarca într-o prefaţă a unui poet din Ţinutul Herţa, baştina lui Gheorghe Asahi: ”În şcoli cu sute de elevi români, abia dacă pot număra treizeci-patruzeci de volume…”. Prof. Dr.Doc. Ion Gherman, Preşedintele “Societăţii Culturale Ţinutul Herţa”, din Bucureşti, originar din Pilipăuţi, un sat din Ţinutul Herţa, a constat într-o vizită la baştină că proporţia cărţilor româneşti nu trece de 1%, chiar şi în satele româneşti. În pofida lipselor, apar unii intelectuali cu inimă mare, care sar în ajutor. Spre exemplu, anul acesta studenţi din anul V, care îşi scriu tezele de licenţă, au avut posibilitatea de a lucra în Biblioteca Judeţeană “Mihai Eminescu” din Botoşani, datorită Corneliei Viziteu. A fost un stagiu de documentare, dar şi unul de întâlnire cu opera integral eminesciană.

În regiunea Cernăuţi sunt aproximativ 90 de localităţi unde trăiesc vorbitori de limbă română. De ce atât de mulţi tineri de-acolo aleg să facă totuţi o facultate în limba ucraineană?

Ideea e că la Universitatea din Cernăuți poți studia în limba română doar dacă alegi să faci filologie română, la celelalte facultăți nu există grupe unde se predă în limba română. Nu toți au aptitudinile necesare, ceea ce nu înseamnă că nu cunosc limba română. Majoritatea au absolvit o școală românească. Problema e că nu există cadre didactice la facultăţile de Drept, Economie, Istorie etc, care să predea studenților în limba română.

Te-am descoperit în mai multe ipostaze: poet, cântăreţ, moderator de spectacol. Cum reuşeşti ?

Cei care pot să-și gestioneze corect timpul, se pot considera norocoși. Am făcut  dansuri populare şi sportive. Am scris şi scriu versuri. Am compus şi mai compun muzică, deoarece am absolvit şi Şcoala Muzicală. Am scris şi continui să scriu câte un articol, interviu sau câte un reportaj, printre care aş aminti diaogurile cu Irina Loghin, Maria Ciobanu,  Sofia Vicoveanca. Nu ştiu cum reuşesc. Pur şi simplu simt nevoia de a le face şi de a mă mişca tot timpul.

Anul trecut a apărut la Cernăuţi cartea ta de debut „Epoca nedescifrată”. Cum a fost cu putinţă, ai căutat tu sponsori sau te-au găsit ei pe tine?

Bate şi ţi se va deschide, plânge şi te vor auzi. Nu am plâns, căci nu pot, dar am bătut în multe uşi. Nu vreau să înşir numele celor care m-au ajutat, pentru că au făcut-o cu plăcere. Sunt români în sensul deplin al cuvântului, printre care un parlamentar din Chişinău, un poet din Cernăuţi şi un diplomat din România, niște români adevărați! De asemenea, simţeam nevoia de a scoate de sub teascul tiparului cartea, ca o amintire a anilor de studenţie şi ca o viziune aparte despre lumea în care trăiesc, iubesc, visez, creez și urăsc.

Cum crezi că ar putea fi apropiate relaţiile românilor din nordul Bucovinei cu cei din Ţară?

Nici nu ştiu dacă e posibilă vreo apropiere, decât cea spirituală, care implică tradiţiile propriu-zise, limba şi tradiţiile scrisului. Aş vrea ca apropierea spiritelor să fie mai clară, mai firească.

Ai vizitat mai multe oraşe, ai cunoscut mai mulţi oameni din România. Crezi că în România e destul de bine cunoscută situaţia românilor din Bucovina de Nord?

Nu Bucovina de Nord, ci Nordul Bucovinei. Sunt ferm convins că situaţia românilor din Herţa, Cernăuţi nu este cunoscută României, dar nici nu prea apare interes pentru acest colţ de ţară răpit. Adevărul este lege. Şi nu poate fi comparată situaţia cetăţenilor români de etnie ucraineană din România cu situaţia cetăţenilor ucraineni de etnie română din Ucraina.

Comunitatea românească din Ucraina este ajutată destul de Statul Român?

N-am fost susținuți și nici acum nu suntem. Este finanțat un festival şi o instituţie (o editură): Festivalul internaţional de muzică populară “În grădina cu flori multe”, Editura “Alexandru cel Bun”, care, printre altele activităţi, scoate şi revista Glasul Bucovinei. Vara, un număr mic de copii pleacă în România la mare sau la munte. Se mai dau şi nişte burse pentru studii în Ţară şi, practic, acesta este tot ajutorul…

Un mesaj pentru tinerii români de pretutindeni

România este o ţară înconjurată de români, care de la “Râm se trage”, trebuie să fim mândri de acest fapt, chiar dacă suntem presăraţi prin lume. Avem o limbă frumoasă, avem tradiţii deosebite, avem o doină sfântă. Ţara noastră a dat lumii atâtea cugete lucide! Nu uitaţi ce trecut avem şi ce viitor putem zidi! Reveniţi la cuiburi măcar cu inima şi veţi înţelege câtă veşnicie ne este dată, câtă frumuseţe. Toţi ne întoarcem acasă, mai târziu sau mai degrabă, ca pasărea la cuib!

Oxana GREADCENCO

N

Când aţi venit pentru prima dată în România? Ce v-a determinat să treceţi Prutul?

Prima dată am venit la Bucureşti, de Revelion, în 2000, pentu că soţul meu cântă cu Loredana. Eu nu intenţionam să “trec Prutul”, ci mai degrabă să mă realizez pe plan profesional. De aceea iniţial am plecat în afara țării.

După Chişinău  aţi continuat studiile la Milano. Aţi fost tentată să rămâneţi  în Italia mai ales că aţi şi primit  oferta de angajare? Ce v-a motivat să veniţi în Bucureşti?

Într-adevăr am vrut să rămân iniţial la Milano, mi-ar fi plăcut să lucrez la “CoStume National”
, dar pentru că ştiam că mai devreme sau mai târziu voi porni pe cont propriu, am ales să fac acest lucru mai devreme. M-am stabilit în Bucureşti, pentru că am simţit că aici este casa mea.

De unde se trage dragostea pentru creaţie şi modă? Cum aţi decis să îmbrăţişaţi această meserie?

De mică îmi plăcea să desenez şi să cos haine păpuşilor. Cred că multe fetiţe mici au astfel de pasiuni, la mine însă acestea s-au dezvoltat până au devenit  pasiunea vieţii.

Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?

Eu sunt una din fetele pentru care creez, o “supergirl”:)

Cu ce dificultăţi v-aţi ciocnit la începutul activităţii dvs?

Orice început e dificil. Nici nu are rost să enumar obstacolele care au apărut în cale. Important este să nu renunţi şi să mergi înainte spre visul tău.

Meseria dvs constă într-o continuă căutare de noi idei. Care sunt sursele dvs de inspiraţie?

Ma inspiră femeile pe care le cunosc  sau despre care aflu, istoriile lor. Inspiraţia vine din viaţa de zi cu zi.

Care e cea mai frumoasă amintire  ce vă leagă de Chişinău?

Sunt multe amintiri. Cei mai frumoşi ani totuşi au rămas pentru mine anii din timpul studiilor la Colegiului Tehnologic din Chişinău. Era o perioada grea, se destrămase Uniunea Sovietica, în ţară nu existau multe lucruri, şi necătând la toate noi cream ceva frumos, organizam prezentări de modă, făceam moda.

Cât de des circulaţi pe ruta Bucureşti-Chişinău?

Foarte rar, din păcate. Poate de 2 ori pe an, când mergem în vizită la părinţi.

Locuiţi şi profesaţi de mulţi ani în Bucureşti, dar totuşi unde vă simţiţi  acasă?

Înainte să mă stabilesc la Bucureşti, am călătorit şi muncit prin toată lumea timp de 7 ani. De aceea pot să zic că sunt cosmopolitană. Dar “acasă” pentru mine înseamnă Bucureşti.

Nu v-aţi gândit la posibilitatea de a deschide un boutique şi în Republica Moldova?

Nu, pentru că nu fac lucruri din vanitate. Moda este o afacere, iar din punct de vedere economic un astfel de proiect nu s-ar justifica, cel puţin nu acum.

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Sunt câteva proiecte, lucrul la un proiect foarte important pentru mine a şi demarat, dar pentru că este abia la început  prefer să vorbesc despre el când voi avea rezultate. Şi ca de obicei, muncesc la urmatoarea colecţie, cea de primăvară-vară 2011.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor  care pendulează între opţiunea de a rămâne acasă la studii sau a trece graniţele  în căutarea altor oportunităţi?

Eu am un sfat pentru toţi tinerii din lume: să călătorească. Nu există o cale mai bună pentru a-ţi deschide sufletul şi mintea, pentru a te îmbogăţi cu noi cunoştinţe şi noi culturi decât călătoriile. Apoi, casa este unde ți- e inima. Eu una nu văd omul legat de vreo localitate anume, decât poate emoţional. Aşa e peste tot în lume: te naşti într-un loc, dar nu eşti obligat să şi rămâi acolo.

Dina Cepeliuc

http://www.youtube.com/watch?v=Cqw_Ktzi7qs&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=UHgaSlNi4OE&feature=related

Născută în orașul Căușeni, școlită la București. Cariera teatrală a Taniei Popa

Ați trecut Prutul în 90. Cum erau primii studenți basarabeni care venise la studii în România? Ce așteptări aveați?

Marea majoritate a celor veniți erau mai retrași, erau în grupul lor de basarabeni și de multe ori vorbeau rusa, accentul fiind foarte puternic, dar sunt convinsă că mulți dintre ei își doreau să rămână în România. Ceea ce s-a și întâmplat.

Când ați fost pentru prima dată la teatru ?

După ce am venit în România și eram deja studentă în anul I, colegul meu Mihai Calin m-a întrebat care este ultima piesă pe care am vazut-o. I-am spus că nu am fost niciodată la teatru, apoi m-a dus și am văzut piesa „Cine are nevoie de teatru?”.

Vă gândeați atunci, la începuturi, să reveniți în Chișinău, să activați la vreun teatru din Moldova ?

Din anul II mi-a fost clar că nu mă voi întoarce în Republica Moldova. În România șansele erau mult mai mari și posibilități mult mai multe ca peste Prut.

Dar acum? V-ar tenta o reîntoarcere în Moldova, măcar pe o perioadă scurtă ?

Îmi doresc de foarte mulți ani să colaborez cu cei din Republica Moldova, film sau teatru nu are importanță. Sunt fericită că am lucrat cu Sergiu Prodan și Viorica Meșina la filmul „Patul lui Procust”, sper din suflet să mai lucrez cu cei din țara mea.

Urmăriți viața culturală de la Chișinău? Cum vi se pare evoluția ei ?

Din păcate nu am timp să urmăresc viața culturală de la Chișinau, dar de câte ori am ocazia să îmi revăd colegii de la Chișinau, mă interesez de ce se întâmplă acolo.

V-am urmărit în dubla postură.Vă atrage mai mult teatrul sau filmul?

Ambele îmi plac la fel de mult, dar teatrul mi se pare mai greu și mai palpitant.

De la cine ați învățat meserie, cine v-a format ca actor ?

Desigur primele îndrumări în această meserie le-am primit de la profesorul meu Grigore Gonța, apoi am tot furat stând prin culise și urmărind marii actori ai scenei românești.

Există un rol pe care doriți să-l interpretați și n-ați avut ocazia până acum ?

Nu.Toate rolurile pot fi interesante dacă îți dai silința.

Un mesaj pentru tinerii basarabeni care încearcă să-și facă o carieră în România?

Oriunde în această lume simțiți că aveți șansa sa vă afirmati, mergeți cu încredere înainte! Viața e mult prea scurtă și merită să faceți tot ce vă trece prin cap, atâta timp cât nu îi răniți pe alții.

Oxana GREADCENCO

este jurnalist de profesie. S-a născut la Chișinău unde a urmat cursurile Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării și mai târziu studiază în cadrul Facultății de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative un masterat în Politologie. În mass-media pășește pentru prima dată la Radioul Național, în anul 1997, unde a participat la emisiunea pentru adolescenți „Semnal Junior”. De-a lungul timpului a colaborat cu diverse instituții mass-media printre care: Literatura și Arta, Postul de televiziune M1, ziarul „Universitatea”, Postul de Radio „Europa Liberă”. A fost reporter la postul de televiziune TV7, iar mai târziu prezintă știrile la postul de televiziune EuroTV. Din anul 2009 este realizator și moderator al emisiunii Mai aproape de Europa de la postul de radio Vocea Basarabiei, filiala București. Pe data de 11 februarie 2010, Stela Popa își lansează cartea

Ce ne puteți spune despre modelul identitar din Republica Moldova? Limba este un liant sau un factor de disensiune?

Este un subiect atât de larg şi de sensibil în R. Moldova, încât nici nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să închei. Se fac atâtea declaraţii şi speculaţii pe seama acestui subiect, încât îmi vine să cred că nicăieri în altă parte a Europei nu este atât de preocupată mai intens de acest subiect decât la noi. Să pornim întâi de la numele real al statului R. Moldova care, adeseori, inclusiv în forumurile europene, este denumit „Moldova”. Nu întâmplător unii analişti atrag atenţia asupra acestui exemplu. Această referinţă inexactă cu trimitere la titlul republicii ar putea fi chiar proba unei crize identitare încă neclarificate. Este evident că astăzi problema identitară în RM încă se mai pune, cel puţin pentru unii: ce limbă vorbim, cine suntem, încotro trebuie să mergem? Iar după cei opt ani de comunism, care au apăsat cu degetul şi mai tare în această rană, încercând să împartă populaţia aberant între români şi „moldoveni” sau vorbitori de limbă română şi „limbă moldovenească”, discuţia va continua câţiva ani buni de acum încolo.

Chiar dacă s-a schimbat puterea la Chişinău?

Chiar dacă. Actuala Alianţă pentru Integrare Europeană are întâi de toate menirea de a aplana conflictele reapărute în 2001 odată cu venirea comuniştilor în fruntea R. Moldova, inclusiv din punct de vedere identitar. Dar este foarte greu, pentru că nici AIE nu are o opinie unică din acest punct de vedere, iar problema identitară este încă politizată.

Dar vedeţi că nu toţi liderii AIE cred la fel…

Este ceea ce sugeram şi eu. Şi asta este o problemă. Declaraţiile diferite şi tot mai dese pe marginea acestui subiect ar fi bine să fie coordonate între liderii AIE. Altfel Alianţa riscă să nu mai fie credibilă şi să piardă din electorat. Or, scopul comun al AIE este de a învinge şi de a supravieţui, nu de a turna apă la moara comuniştilor şi pentru a readuce PCRM-ul înapoi în fruntea statului, singur sau printr-o coaliţie.

Comunismul a influenţat situaţia din republică în ceea ce priveşte bagajul identitar?

Absolut. Doar două exemple: rezistenţa faţă de comunism în Basarabia şi impactul perioadei interbelice sunt două dintre lucrurile cele mai absente în conştiinţa generală de peste Prut. Până pe 7 aprilie 2009 prezenţa celor două, la nivel public, era aproape inexistentă. Iată de ce, în acest caz, inclusiv comunismul voronist din timpurile noastre a jucat un rol primordial. Un alt exemplu poate fi aşa numitele manuale de „Istorie integrată” intoduse în ultimii ani în şcolile din R. Moldova, care vroiau să scoată din curricula şcolară manualele de „Istoria românilor”. Dincolo de asta, un rol esenţial l-a jucat şi mass-media afiliată PCRM-ului – majoritară, de altfel -, care a ideologizat la maxim acest subiect, prin impunerea „moldovenismului” fără ca opinia alternativă să fie prezentă în media controlată de fosta putere de la Chişinău.

Şi în Transnistria? Cum rămâne cu Transnistria? Ce înseamna Transnistria, dincolo de imaginea de ansamblu, ce ne puteți spune despre existența tangibilă, despre oamenii care locuiesc dincolo de Nistru?

Acolo lucrurile sunt şi mai complicate. Şi nici nu avem cercetări sau date relevante ca să ne pronunţăm. Ce înseamnă Transnistria? Hmm. Unii care merg acolo, occidentalii în special, o percep ca o enclavă a Rusiei, alţii ca un teritoriu aflat la cheremul lui Smirnov, cel care face şi desface legea acolo. Cât despre oameni – sunt victimele unei nedreptăţi şi separări forţate, aberante chiar. Dar opinia lor nu o cunoaştem decât din diverse discuţii personale.

Este dificil, dar nu intrutotul imposibil, de imaginat un perimetru în care să uităm discordia, fractura, violența care obsedează aceasta regiune a Europei în care trăim. Putem imagina un contur, o formă a toleranței interculturale în Transnistria? Este oare prea idealist acest proiect? Și ce anume ar trebui pentru a deveni realist?

Nu ştiu în ce măsură vă pot eu răspunde la o asemenea întrebare dificilă. Dar în Transnistria nu putem vorbi despre „interculturalitate”, din moment ce acolo limba rusă domină peste tot. Unde este „toleranţa interculturală”? În calitatea mea de jurnalist vă pot spune doar că părerile faţă de problema transnistreană sunt diferite. Unii vorbesc despre „reintegrare teritorială”, dar soluţiile sunt foarte dificile în acest moment, alţii merg pe modelul cipriot, adică să renunţăm la Transnistria pentru o anumită perioadă, după care să revenim şi să revizuim problema, asta în timp ce noi am merge fermi şi siguri pe drumul european. Cei din a treia categorie sunt prea obosiţi de acest subiect sau pur şi simplu nu le pasă. Sondajele arată că ei ar fi cei mai numeroşi… Cred că indiferent ce am spune noi acum şi „soluţii” am căuta, să nu uităm că jocurile în ceea ce priveşte partea stângă a Nistrului sunt mult mai complicate şi făcute la un nivel mult mai înalt decât discuţiile publice de acest fel de la Chişinău. Dincolo de asta, şi din păcate, să nu uităm că acolo sunt, totuşi, în joc vieţi şi destine… Să vedem. Timpul va arăta cât de abilă va fi R. Moldova, dar nu numai, în reglarea acestui conflict în interesul ei.

Există o disponibilitate de dialog în Romania pentru Republica Moldova? Aș vrea să vorbim, în primul rând, despre relațiile în plan cultural, despre legăturile simbolice, spirituale.

O!, dar nu vedeţi câtă deschidere există din partea României faţă de R. Moldova? Cred că asta este schimbarea cea mai clară din politica externă a Chişinăului după alegerile din 29 iulie 2009. Şi pentru că am vorbit mai sus de chestiunea transnistreană, trebuie să spun că mulţi consideră că România este marele absent de la masa de negocieri în formatul 5 + 2.

Oare de ce?

Întrebare logică şi firească. Probabil, pentru că trece peste interesele unora în această parte de Europă. România a susţinut dintotdeauna R. Moldova în orice demers european, a fost şi este mai mult decât un avocat al republicii noastre la Bruxelles. A făcut-o chiar şi pe vremea comuniştilor. Deşi, sincer vorbind, la câtă agresivitate şi vorbe grele veneau de la Chişinău ar fi putut să dea şi ea din mână la fel ca şi mulţi alţii şi să ne lase într-un fel în plata Domnului. Dar nu, România a crezut şi crede în oamenii care locuiesc în R. Moldova. România ştie ce înseamnă să vrei să fii în Europa cu acte în regulă şi să nu stai la poarta uniunii privind cu jind peste gardul vecinului. Spuneam că vecinii noştri de peste Prut au crezut în basarabeni şi sper că nu au greşit. Şi ca să aducem şi exemple pragmatice, voi aminti de unul singur, foarte recent – cele 100 de milioane, atenţie – nerambursbile!, acordate R. Moldova timp de 4 ani. Nu ştiu ce se poate sau se putea făcea mai mult din partea Bucureştiului… Important e să existe voinţă politică de la Chişină. În rest, le vom rezolva pe toate.

Am vorbit despre Transnistria, despre R. Moldova, despre România, exact traseul pe care se mişcă personajele din noul dvs. roman, apărut la Editura Tritonic din Bucureşti, şi care se intitulează „100 de zile”. Prin tatăl Robertei, Ion Ciugureanu, este bine conturat portretul intelectualului transnistrean angajat în susținerea românismului.

Da, aţi sesizat corect. Prin susţinerea românismului, a R. Moldova şi a luptei împotriva ocupaţiei la care este încă supusă R. Moldova. Dar nu este vorba numai despre Ion Ciugureanu. Aş spune că „100 de zile” este romanul unei generaţii angajată în lupta pe care aţi sugerat-o dumneavoastră.

S-a discutat foarte mult in mediile culturale despre necesitatea implicării si angajarii socio-politice a intelectualului. In calitate de jurnalist – analist atent al vieții sociale, cum priviti aceasta poziție care legitimează misiunea intelectualului in lupta cu ideologiile promovate de regimul politic?

Mulțumesc. Intelectualul, oriunde şi în orice perioadă s-ar fi aflat el, nu a putut sta de o parte şi s-a implicat în viaţa socio-politică a comunităţii din care a făcut parte. O parte a cărţii mele se referă şi la acest aspect. Amintiţi-vă de binecunoscutul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu şi de rolul extrem de important al profesorului Zaharia Herdelea, de exemplu. La fel e şi cu Ion Ciugureanu, tatăl eroinei romanului, care este un luptător, dar şi un om care pătimeşte, anume pentru că s-a implicat şi pentru că nu a putut fi impasibil la câte se petreceau în jurul său. Trebuie să recunosc că am pornit acest personaj de la unul real. Este vorba de Ion Iovcev, directorul liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol. Cum spuneam – una dintre puţinele instituţii româneşti din Transnistria. Ion Iovcev a citit romanul şi mi-a împărtăşit apoi din impresii. Domnia sa spune că s-a regăsit în pielea personajului Ion Ciugureanu – directorul liceului amintit, un om persecutat de regimul smirnovist de la Tiraspol, dar şi de cel voronist de la Chişinău, pentru ideile şi concepţiile sale. Ion Ciugureanu este un personaj snopit în bătăi în închisoarea de la Tiraspol, dar şi în “Coridorul Morţii” de la Chişinău de pe 7 aprilie, atunci când a avut loc revolta tinerilor contra regimului comunist. Cât priveşte angajarea social-politică a intelectualilor din R. Moldova, fără o asemenea implicare a liderilor de opinie din mass-media, dar nu numai, cred că nu ar fi fost posibilă nici mobilizarea tinerilor din 7 aprilie, nici victoria partidei democratice la ultimele alegeri. Din păcate nu toţi jurnaliştii s-au comportat la fel, dar cei care au făcut-o sunt cu atât mai merituoşi.

Am citit şi eu cartea dumneavoastră. Am perceput-o ca pe un mesaj în favoarea toleranței în contextul evenimente din 7 aprilie 2009 petrecute la Chișinău. Cât de corectă rămâne interpretarea noastră ne poate confirma doar autoarea… În final, vă rugăm să ne spuneți ce înseamnă binomul toleranță – intoleranță pentru dumneavoastră.

Da, nu greşiţi dacă percepeţi romanul meu ca fiind unul care optează şi în favoarea toleranţei. Totuşi, cartea aceasta are în primul rând menirea să spună cititorilor că noi suntem aici, că noi existăm, că nu suntem nişte vite care tac şi sunt obligate să suporte jugul. Noi suntem oameni! Avem idei, avem identitate, avem idealuri şi aspiraţii. Asta e ideea. Oameni de care Europa nu trebuie să uite! Noi suntem europeni, pentru că suntem români şi vorbim româna, o limbă oficială a UE! Şi ca să răspund, mai concret, la întrebarea dvs., vă spun că atunci când vorbim despre toleranţă, în cazul R. Moldova, depinde la cine ne raportăm. Dacă vă aşteptaţi la toleranţă în timpul celor opt ani de guvernare comunistă, care au ţinut indubitabil şi constant pe loc R. Moldova, cred că nici nu merită să ne pronunţăm. Atunci numai despre „toleranţă” din partea guvernului comunist nu putea fi vorba. Exemplele sunt cu duiumul: intoleranţa, deopotrivă cu ura, faţă de limba română, faţă de jurnaliştii neafiliaţi puterii, ca să nu mai vorbesc de acţiunile comuniştilor din 7 aprilie împotriva tinerilor demonstranţi, maltrataţi cu sălbăticie prin subsolurile instituţiilor de forţă. Şirul poate continua. Sper că odată cu venirea AIE la putere – pe care unii o acuză că ar fi prea tolerantă cu nedreptăţile regimului Voronin! – nu vom mai avea asemenea acţiuni. Cred cu tărie că binomul toleranţă-intoleranţă nu se poate rezolva în R. Moldova decât prin instaurarea unui regim cu adevărat democratic, european, în dreapta Prutului. Adică prin integrarea deplină a R. Moldova în UE! Care trebuie să se facă prin orice mijloace şi cu orice riscuri!

A consemnat Lilia Cazacu

P.S. Interviul a fost realizat pentru revista de cultură și literatură LA LETTRE R unde va fi publicat în limba franceză.

Unul din fondatorii Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia (1988-1992). Preşedinte al Frontului Popular din Moldova – Filiala Tiraspol (1989-1992, an când a fost lichidată de forţele separatiste). Participant la luptele armate de la Nistru (1992) în conflictul pentru Independenţa Moldovei. Fost deţinut politic al regimului de la Tiraspol (1992-2001) şi condamnat la moarte. Deputat în Parlamentul Republicii Moldova (  1994-1998, 1998-2000). Senator în Parlamentul

României ( 2000-2004, 2004-2008 ). Membru al  Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

În 1993, Primăria oraşului Suceava i-a acordat lui Ilie Ilaşcu titlul de „Cetăţean de onoare” (acelaşi titlu l-a primit din partea altor 32 primării din România). Din acelaşi an, în oraşul Suceava există o stradă (nu departe de Mănăstirea Zamca) ce-i poartă numele.

Aţi fost senator în Parlamentul României, apoi membru al Adunării Parlamentare al Consiliului Europei. Bucureştiul şi capitalele europene v-au dat ceea ce nu era în stare să vă ofere Chişinăul ?

În anul 2000 la propunerea Partidului România Mare (PRM) şi datorită solidarităţii alegătorilor din judeţul Bacău am fost ales senator în Parlamentul României. Aceste evenimente se întâmplau încă atunci când mă aflam în temniţele separatiste de la Tiraspol. La propunerea PRM, Parlamentul României m-a delegat membru titular la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la Strasbourg.

Timp de 8 ani (2000-2008), având acces la tribuna din Parlamentul României, dar şi cea a Consiliului Europei, am avut ocazia să aduc în vizor, chiar să rezolv mai multe probleme legate de Republica Moldova, în special ce ţine de raioanele de Est (Transnistria).

Situaţia camarazilor de luptă în toţi aceşti ani a fost la ordinea zilei la APCE. Am depus 8 moţiuni întru susţinerea eliberării lor. Să nu uităm că în anul 2004 am câştigat la CEDO procesul itentat de noi împotriva Federaţiei Ruse. Pentru prima dată cea mai înaltă instanţă judiciară din Europa a declarat că „Federaţia Rusă a efectual în 1992 o agresiune militară împotriva tânărului stat Republica Moldova ocupând raioane de est”. Oficial a fost recunoscut faptul că Federaţia Rusă a declanşat războiul împotriva R.Moldova.

În condiţiile schimbărilor actuale din Chişinău, v-ar tenta o reîntoarcere pe arena politică  din R.Moldova ?

Chiar dacă am plecat la Bucureşti, nu m-am desprins niciodată de Chişinău. Am fost şi sunt în permanenţă la curent cu evenimentele şi schimbările politice din Basarabia şi-am luat totdeauna poziţie. Plecând din Chişinău, am rămas acolo. Mă simt acasă şi la Chişinău, şi la Bucureşti. Pentru mine hotarul de la Prut este unul artificial. Un popor nu poate fi divizat de hotare arbitrare impuse pe nedrept de imperii în destrămare.

Am fost şi sunt prezent în politica de la Bucureşti, dar şi de la Chişinău. Un sucevean nu poate fi în afară politicii de la Bucureşti. De ce un chişinăuian ar fi ?

Aţi fost martorul evenimentelor din aprilie din Chişinău. După părerea dumneavoastră, ce-a fost totuşi în Piaţa Marii Adunări Naţionale pe 7 şi 8 aprilie ?

Nemulţumirea alegătorilor faţă de fraudele electorale din 5 aprilie i-a scos pe tineri în stradă. Din păcate comuniştii au făcut tot posibilul să discrediteze aceste proteste, să schimbe accentele în opinia publică locală, cât şi (sau îndeosebi) a celei internaţionale.

Printre protestatarii paşnici au fost „implantaţi” provocatori care instigau tinerii la violenţă. Au avut „misiunea” să distrugă cele clădirile celor două instituţii a statului – Parlamentul şi Preşidenţia.

Comuniştii au suferit eşec în acest scenariu. Şi-au semnat singuri decesul. Sper ca noua conducere de la Chişinău să-i tragă la răspundere penală pe toţi cei care au planificat, înfăptuit şi susţinut aceste provocări. Răul trebuie pedepsit. Un rău nepedepsit se transformă într-un rău şi mai mare.

Cum vi se pare dorinţa multor moldoveni de a renunţa la Transnistria în favoarea integrării R.Moldova în UE ?

E o aberaţie ieşită din rea intenţii sau din necunoaştere. Niciodată adevăraţii patrioţi ai Basarabiei nu vor renunţa la teritoriile primite « în schimb » de la Stalin în anii 1940- 1950. După răpirea Basarabiei, Stalin a încurcat iţele cu creionul său neascuţit, schimbând hotarele fireşti ale Basarabiei. Nu existau forţe ce ar fi putut opune rezistenţă. Am acceptat  tacit schimbările de după 1945. Toate teritoriile ce-au aparţinut R.Moldova până în 1980 sunt legale şi de necontestat. S-a vărstat mult sânge în 1991-1992 pentru acest pământ şi nu vom renunţa la el niciodată.

Cei care urzesc alte planuri, sunt nişte trădători de neam, vânduţi ruşilor sau nişte laşi care azunci când trebuiau să-şi apere pământul cu arma în mână, au părăsit ţara, grăbindu-se la plajele din Mamaia sau Zatoca.

Combatanţii războiului de pe Nistru din 1992 nu vor accepta niciodată, dar niciodată ( !) cedarea raioanelor de est şi a Tighinei. Şi nu numai – nu vor permite acest lucru.

Sunt şanse ca R.Moldova să ajungă vreodată în familia europeană întregită, cu Tighina şi raioanele din stânga Nistrului ?

Bineînţeles că sunt şanse. Dar o poate face doar cu ajutorul Ţării-Mamă – România. Integrarea în structurile europene este un proces greoi, de durată. Ne trebuie multă răbdare, muncă şi perseverenţă. În Uniunea Europeană,  Moldova se va integra doar cu raioanele de est şi Tighina. Cine gândeşte altfel, e un duşman al basarabenilor. Structurile Europene si Euroatlantice nu vor permite niciodată divizarea  Republicii Moldova de Transnistria.

Fiind condamnat la moarte, aţi avut momente când credeaţi că nu mai există nici o scăpare ?

Esenţial e să rezişti moral. Să-i invingi. Ceea ce-am făcut. În contextul în care mă aflam, viaţa unui om mai puţin conta. Principalul era Ideea.

Care vă este cea mai mare dorinţă legată de Transnistria şi toţi vorbitorii de limbă română care au mai rămas în stânga Nistrului ?

Aş dori ca acei români care au mai rămas în raioanele de Est şi în Tighina să conştientizeze că gratis e doar caşcavalul din capcană. Trebuie să lupte pentru identitate, pentru Europa. Şi nu doar să aştepte pomeni din partea Uniunii Europene, dar să-şi ia  soarta în mâinile lor. Participarea la tot felul de alegeri şi referendumuri antinaţionale şi anticonstituţionale nu grăbesc eliberarea lor, ci dimpotrivă – o amână.

Trebuie de ştiut că teritoriul din stânga Nistrului (Transnistria) şi Tighina sunt teritorii ale Republicii Moldova şi în care trebuie să prevaleze legile şi Constituţia R.Moldova.

Acele persoane (de orice etnie) care nu doresc să se încadreze în limita legilor şi Constituţiei Moldovei , inventând arbitrar alte constituţii şi statute trebuie să-şi caute altă adresă de reşedinţă. Doar aşa văd eu rezolvarea diferendumului transnistrian. Revenirea de facto la acele poziţii de la 1 ianuarie 1990. Alte variante nu există şi impunerea lor forţată vor duce inevitabil la vărsări de sânge. Suntem gata să mai plătim tribut de sânge, atâta cât va trebui, până la revenirea deplină la familia europeană.

Oxana GREADCENCO

Stimată dnă Ala Mîndîcanu, stiu că de cîţiva ani v-aţi stabilit în Canada. Aţi lăsat la Chişinău o echipă consolidată, proiecte care începeau să dea roade. Ce v-a determinat să plecaţi, a fost o decizie planificată sau una spontană ?

Decizia de a pleca în Canada a fost luată din mai multe motive. În primul rând, fiica cea mai mare

era deja stabilită la Montreal, acolo s-a născut şi cel de-al treilea nepoţel, Daniel. Ca bunici, ne-a fost greu să stăm departe de copii şi nepoţi. In al doilea rând, cea de-a doua fiică era determinată să facă studii în Canada şi avea nevoie de noi alături. Am avut şi motive de ordin politic, dar despre acestea nu vreau să vorbesc acum. Sigur că pentru a face modificări atât de radicale în viaţă trebuie să ai curaj ţi voinţă, dar noi ne-am asumat riscul şi nu regretăm

Aproximativ câţi cetăţeni ai Republicii Moldova au emigrat în Canada ?

Este greu să gasim date complete în acest sens, suntem în proces de cercetare, Canada e mare. După informaţiile noastre, însa, numai în provincia Quebec sunt mai mult de 10 mii (în special la Montreal), cam tot atâţia sunt în provincia Ontario (Toronto). Cert e că numărul cetaţenilor moldoveni în Canada creşte vertiginos…
Printre cei care au emigrat, o bună parte sunt intelectuali. Acum unde activează?

Procesul de emigrare în Canada este unul destul de riguros, astfel că nu poţi primi statutul de rezident canadian decât dacă corecpunzi unor critertii. Toţi noii imigranţi din Republica Moldova sunt oameni tineri, cu studii şi cu o anumită experienţă de lucru. Venind aici, ei se angajează la un serviciu oarecare, dar paralel învaţă şi cu timpul îşi continuă activitatea în domeniul  studiilor căpătate în Canada. Avem printre noi jurnalişti, profesori universitari, ingineri, businessmeni, medici care au succese frumoase în domeniul profesional.
Câţi din canadieni au auzit măcar de Republica Moldova ? Ce le povestiţi de ţara noastră ?

Tot mai mulţi canadieni ştiu despre Republica Moldova. Sistemul de studii aici este extrem de elevat, una din activităţile importante fiind integrarea multiculturală. La orice institutie, dar şi in orice colectiv, clasa de şcoală sau grupa la gradinita, reprezentanţii diferitelor culturi povestesc despre ţările lor de origine pentru a se cunoaşte mai bine şi a se integra mai eficient.

În prezent ştim că lucraţi la consolidarea Comunităţii Moldovenilor din Quebec. Colaboraţi în acest sens cu diaspora românească?

Comunitatea Moldovenilor din Quebec, “botezată” aşa după denumirea statului din care venim, este prima organizaţie neguvernamentală a moldovenilor, înregistrată vreodată la Montreal. Avem astăzi peste o mie de utilizatori ai site-ului nostru www.moldovaquebec.ca şi numărul lor creşte permanent. Mulţi din cei noi veniţi care constituie zeci de persoane săptămânal, ştiu despre noi chiar înainte de a ateriza la aeroportul din Montreal, aşa că putem oferi servicii calificate noilor veniţi operativ. Ne aflăm în sediul Centrului de Resurse Socio-communitare de pe 6767 Cote des Neiges, în biroul 693-5  oferit cu generozitate de Asociaţia Culturală Română. Colaborarea cu asociaţiile şi cu mediile de limbă română este foarte bună. Avem printre parteneri şi organizaţii locale de limbă franceza, engleză, rusă.

Ce probleme întâmpină concetăţenii noştri acolo?

Principalele probleme ale noilor veniţi sunt cele de adaptare la un mediu necunoscut, căpătarea informaţiei necesare privind obţinerea studiilor canadiene şi găsirea unui loc de munca adecvat. Anume pentru a oferi asistenta membrilor comunitatii nostre, in special celor proaspăt veniţi, a si fost creata Comunitatea. Intr-un an si jumătate de existenta, am reuşit sa punem la punct sistemul de informare si ajutorare a noilor veniţi. Astfel, le oferim, la cerere, mobilier si produse alimentare; le căutam locuinţe, o data pe luna organizam seminare privind piaţa muncii si posibilităţile de studii la Montreal. Daca veţi deschide site-ul nostru, va veţi convinge ca avem activităţi multiple. Am stimulat si crearea unor organizaţii neguvernamentale ale concetăţenilor noştri in conformitate cu sfere diferite de interese – Asociaţia Femeilor Moldovence din Quebec, Asociaţia Tinerilor “Juventus”, Asociaţia Sportiva FC Moldova etc. Mai mult, am contribuit la crearea unor asociaţii neguvernamentale si in Toronto (Comunitatea Moldoveneasca din Ontario). Sunt contactata acum de reprezentanţi nu numai ai diasporei din Canada, ci si ai celor din SUA, Italia, Spania etc. Colaborez cu toata lumea si le ofer asistenta solicitata. Am o mare plăcere sa-i ajut pe concetăţenii noştri, oriunde s-ar afla, sa se organizeze, sa devina vizibili si sa nu-si uite cultura si limba.
Într-o societate atât de „colorată”cum este cea din Canada,  credeţi că mai este posibil păstrarea identităţii culturale ?

Totul depinde de purtătorii acestei culturi. Comunitatea nostra este unita si dinamica. Avem printre noi artişti, pictori, dansatori, pedagogi, dornici sa le transmită copiilor valorile culturale naţionale. Canada este un extraordinar exemplu de deschidere, promovare si păstrare a patrimoniului cultural al noilor veniţi. Având emigraţia “in sânge”, statul canadian oferă susţinere financiara  substanţiala organizaţiilor etno-culturale. Pot sa va spun ca si ministrul Imigrării si Comunitarilor Culturale din Quebec, Yolande James, este dintr-o familie de imigranţi. Milioane de dolari sunt alocaţi anual proiectelor comunitare. Sperăm că şi noi vom avea acces la fondurile alocate proiectelor culturale. Eu visez la un festival anual la Montreal, unde as putea să invit artişti de la noi, cum ar fi Dan Balan, Zdob si Zdub, Catharsis, Geta Burlacu, Pavel Stratan, Indiana etc.
Ce credeţi despre situaţia politică de acum de la Chişinău ? Vom avea în viitorul apropiat un preşedinte sau va fi nevoie de noi alegeri anticipate?

Noi urmărim cu mult interes evenimentele din Republica Moldova. Speram ca Alianţa pentru Integrare Europeana va reuşi depăşirea obstacolelor existente si stabilirea definitivă a Republicii Moldova pe “orbita” europeana. Detaliile nu mai contează.

Cât de des veniţi acasă ?

Planific să vin vara aceasta, in iulie.
Care ar fi cele mai importante 3 lucruri pe care ar trebui să le cunoască un cetăţean moldovean dornic să emigreze în Canada?

In primul rând as vrea sa spun ca lucrul cel mai bun ar fi ca cetateanul nostru sa nu aibă motive de emigrare, sa aibă acasă tot ce vrea un cetăţean simplu – stabilitate, un loc de munca bine plătit si un sistem de educaţie si sanatate adecvat. In al doilea rând vreau sa va informez ca emigraţia moderna, pe lângă greutăţile inerente unor schimbări majore, oferă si multe oportunităţi. Astăzi poţi calatori liber, te poţi stabili pentru o perioadă in altă ţară, poţi reveni ori de cate ori consideri necesar. Cred ca trebuie schimbata optica sovietica privind emigraţia. La sovietici emigraţia era sinonim cu “trădarea” si “lipsa de patriotism”. Astăzi, mobilitatea persoanelor  constituie unul din principiile de baza ale lumii civilizate.  Republica Moldova trebuie să aibă grijă de cetăţenii săi, plecaţi în lume. Aceştia trebuie să simtă grija  ţării de baştină şi recunoştinţa lor va fi pe măsură.

Daca e sa ne referim la trei lucruri importante, as putea numi, totuşi, câteva:

-          nu va porniţi sa emigraţi din motive întâmplătoare (ca aşa au făcut vecinii, ca e la moda etc)

-          nu aşteptaţi sa găsiţi in alta tara “câini cu colaci in coadă”, – va fi necesar sa va adaptaţi la un nou mod de viata, la o alta limba si psihologie, ceea ce nu e uşor. Întrebaţi-vă daca sunteţi gata sa acceptaţi provocarea.

-          Asiguraţi-va ca şoţul (şotia) împărtăşeşte aceleaşi idei. Daca unul din voi are îndoieli,  nu vă porniţi, ca sa nu fiţi învinuiţi ulterior ca aţi stricat viaţa cuiva…

Daca totuşi v-aţi hotărât – informaţi-vă atent, studiaţi site-urile respective, adresaţi-vă unor specialişti licenţiaţi. Asociaţia Comunitatea Moldovenilor din Quebec va sta alături cu informaţia necesara.

Oxana GREADCENCO

Doru Dendiu este primul jurnalist probabil care nu doar a transmis publicului român realităţile din R.Moldova, dar şi le-a trăit, alături de cetăţenii moldoveni. De câţiva ani locuieşte la Chişinău. Aşa cum spune chiar el, nu e simplu. Nu o dată a fost supus presiunilor fostelor autorităţi, reţinut, expulzat chiar de pe teritoriul R.Moldova. A avut curajul să se reîntoarcă, iar acum continuă să informeze din prima sursă românii din dreapta Prutului despre evenimentele de la Chişinău prin intermediul Televiziunii Române.

Când aţi vizitat pentru prima dată Moldova ? Care-au fost primele impresii ?

Am trecut Prutul prima dată la începutul anilor 90. Am stat doar 2 zile şi n-am reuşit să înţeleg prea multe din ceea ce se întâmplă. Din păcate, majoritatea celor pe care i-am avut în preajmă erau vorbitori de rusă. Am remarcat doar sărăcia şi duplicitatea oamenilor.

Aţi ajuns să fiţi reporter TVR în R.Moldova pentru că aşa aţi vrut sau a fost o întâmplare ?

Am revenit la Chişinau, ca observator, în martie 2005. Sunt probabil printre puţinii ziaruşti care au asistat la convorbirile telefonice dintre  liderii de la Chişinău şi Bucureşti în zilele acelea. De atunci a apărut interesul meu pentru situaţia politică şi socială de peste Prut. Am păstrat legătura cu Chişinăul şi încet, încet mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, „mămăliga va exploda” şi aici. Aşa am ajuns să transmit corspondenţe din Republica Moldova. Pentru că sunt reporter, iar un reporter vrea să fie acolo unde se întâmplă ceva.

În afară de serviciu, ce vă mai leagă de Moldova, de Chişinău ?

O istorie personală care e parte integrantă a motivelor prezenţei mele aici, dar şi mulţi, mulţi prieteni, persoane care m-au acceptat  dupa ce am început să înţeleg sufletul celor de aici, cu ale lor bune şi rele. Şi nu în ultimul rând faptul că actualul Chişinău a fost, înainte de toate, moşia unui boier răsplătit de Ştefan cel Mare. Ştefan cel Mare, cel care a apărat pământul de peste Prut şi de peste Nistru de toţi cotropitorii, nu acel Ştefan cel Mare confiscat de personaje dubioase moral, care s-au închinat cotropitorilor şi au pângărit memoria Domnitorului ori de câte ori i-au rostit numele.

Aţi fost reţinut nu o dată, în aprilie chiar aţi fost expulzat din R.Moldova. Cum e să fii jurnalist, mai ales jurnalist „străin” în Chişinău ?

Chiar şi acum, după schimbarea puterii, este riscant. Am mai spus: în teatrele de operaţiuni din Afganistan şi Irak, chiar dacă nu apuci să vezi glonţul, ştii cine l-a tras. În Chişinău, cu sistemul acesta complex de cumătrii şi interese, e dificil să faci o prognoză.

În ultima vreme se scrie tot mai mult despre Moldova în presa din România. Cât de profesionist abordează colegii dumneavoastră de la Bucureşti subiectele din Moldova fără a o fi vizitat măcar o dată ?

Aceasta era o realitate a regimului Voronin. Acum, cel puţin 2 echipe de jurnalişti români sunt în Chişinău. Îşi ajută colegii să deprindă ABC-ul meseriei, trăiesc aici şi inţeleg din ce în ce mai bine specificul societăţii.

Locuiţi de mai mulţi ani în Moldova. Totuşi unde vă consideraţi „acasă”, la Chişinău sau Bucureşti ?

„Acasă” mă simt lângă părinţi, la Constanţa, deşi îi văd foarte rar. Dar, între Bucureşti şi Chisinau, alegerea mea este deja făcută. Am ales eu, m-a ales pământul acesta, nu ştiu. Nici nu vreau să ştiu. Îmi ajunge că mă ţine şi aş vrea să mă hrănească cu mai multe produse crescute în el, nu cu importuri făra gust.

Circulă mai multe zvonuri că aţi fi agent secret trimis cu misiune în RM. Cum reacţionaţi la ele ?

Nu reacţionez. Sunt jurnalist. Tot ce fac se vede pe sticla televizorului. Nu-i nimic secret aici. Faptul că pe unii, politicieni ori ba, îi deranjează, chiar şi acum, că văd şi spun, e altceva. Ca să mă înţelegeţi mai bine – am spus-o, încă din perioada când la butoane era miliţianul Voronin: voi pleca de la Chişinău atunci când Republica Moldova va reveni acasă, în familia europeană. Acasa şi Europa  sunt două cuvinte care încă deranjează la Chişinău.

Revenirea TVR-ului în casele oamenilor din Moldova. Mai credeţi în ea ?

Eu ştiu că TVR este în sufletul oamenilor. Că este sau nu şi în casele lor, rămâne o problemă tehnică, pe alocuri politică. În orice caz e o  problemă care îmi depăşeşte atribuţiile.

Sunteţi mulţumit de schimbările din ultimă vreme în relaţiile moldo-române ?

Sunt mulţumit că am putut să relatez despre evoluţiile şi involuţiile acestor evenimente începând cu vara lui 2007.

Care credeţi că a fost cea mai reuşită investiţie a României în Republica Moldova ?

Recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă.

Un mesaj pentru tinerii basarabeni ajunşi la studii în România.

Să se întoarcă acasă după ce îşi termină studiile. Mesajul e valabil şi pentru tinerii cărora nu le place să li se spună că sunt basarabeni. Sper că odată întorşi în ţară, cu sertarele mai bine aşezate în urma studiilor, vor înţelege că nu-i desparte reziduul mental al unei manipulări ordinare, îngrozitoare, la care au fost supuşi şi ei, şi părinţii lor. Republica Moldova va începe să producă pentru locuitorii ei atunci când va înceta să producă ură, minciună şi dezinformare.

Vă mulţumesc,

Oxana GREADCENCO

Igor Armaş, discipolul clubului de fotbal Zimbru, în vârstă de 22  de ani, a fost desemnat ca cel mai bun fundaş moldovean al anului 2009. În plus, Igor a fost ales de către fani cel mai bun jucator al lui Hammarby (Suedia) în acest sezon.

Igor, de unde vine dragostea pentru fotbal?

De mic copil jucând cu baieții pe stadionul școlii m-am întâlnit cu nașul meu Gutium Mircea, fiind şi antrenor de fotbal. M-am apropiat de el, l-am întrebat dacă se poate să joc şi eu, el a răspuns « nu astăzi, mâine este antrenament, poţi să începi a practica » Din urmatoarea zi a şi apărut dragostea mea pentru  fotbal, acum nu îmi imaginez viaţa făra  fotbal….

Cum ai ajuns la F.C Zimbru?

La vârsta de 14 ani am avut un meci la Chişinău, cu Universitatea Tehnică din Moldova, Acolo era prezent şi primul meu antrenor de la Zimbru -  Sajin Gheorghe, care după meci s-a apropiat şi a zis să vin să dau probe.

Cum apreciezi activitatea echipei Zimbru ?

Acum Zimbru trece printr-o situatie mai grea, dar în general mă bucură faptul că joacă doar cu fotbaliştii tineri autohtoni.

Ce înseamnă pentru tine să fii «cel mai bun fundaş din campionatul Republicii Moldova în 2009 » ?

Pentru mine a fost o surpriză plăcută. Acest premiu se datorează muncii depuse în fotbal, în special în anul 2008.

Ţi-a fost greu să te desparţi de F.C Zimbru pentru a merge în Hammarby (Suedia) ?

În echipa Zimbru am petrecut 7 ani şi, desigur, că e greu să te desparţi de împrejurările în care ai trăit tot acest timp, dar transferul în Suedia este un pas înainte pentru mine şi de aceea m-am desparţit într-o manieră amicală de club.

6. Cum te-au primit cei din Suedia?

În Suedia m-au primit destul de bine, mi-au oferit toate condiţiile necesare pentru un jucator profesionist de fotbal

7. Care meci de la începutul activităţii tale ţi s-a părut cel mai reuşit ? Dar cel mai complicat ?

Am avut meciuri reuşite, la care nu pot să mă opresc, doar la unul. Dar cele nereusite sunt celea în care am suferit înfrângere.

Care este cel mai mare vis al tău?

Visul meu este să văd echipa naţionala, în care eu să particip, într-un turneu final de campionat european sau mondial

Ce calităţi trebuie să aibă un adevărat fotbalist ?

Un adevarat fotbalist trebuie să se dăruiască complet meseriei pe care a ales-o, căci doar prin muncă poţi să devii un adevărat profesionist.

Ai vreun mesaj pentru fanii tăi?

Nu cred ca am fani personali, dar un mesaj pentru fanii echipei naţionale sau a clubului în care sunt – să ne susţină în diferite momente, şi grele, şi mai bune, căci pe viitor rezultatele vor apărea.

Ludmila Gîrjău

Conform ultimului recensământ, câţi etnici români sunt în Serbia ?

În Serbia trăiesc astăzi 35.000 de români şi 50.000 de vlahi. Noi, românii din Banat ne proclamăm români, iar fraţii noştri din Timoc ca vlahi, dar nu toţi, doar 5000 din cei 35.000 sunt timoceni. Numărul românilor din Banatul sârbesc a scăzut dramatic în ultimele 2 decenii. Din 65.000 câţi eram în 1980 am ramas numai 30.000. Mulţi au emigrat în occident, dar şi mai mulţi români au fost asimilați etnic, fenomen care este inamicul nostru nr.1.

Conform recensământului din 1921, în regatul Iugoslav au trait 230.000 români, majoritatea în Timoc. Dar în 1950 , în Timoc n-a mai rămas nici un român conform recensământului comunist titoist. Toţi au fost înscrişi ca sârbi de către autorităţile mincinoase comuniste. Datele reale arată însă că în Timoc sunt circa 300.000 de români care trăiesc în 155 sate pur româneşti şi 65 de localități mixte. Trăiesc în 3 regiuni acolo, în Timoc, Morava si muntele Homolje. Din păcate, majoritatea românilor au fost asimilați şi se declară astăzi sârbi. Sper că mulţi se vor trezi din somnul cel de moarte până la următorul recensământ şi vom avea peste 100.000 de români (români şi vlahi timoceni).

Care e atitudinea autorităţilor de la Belgrad faţă de comunitatea românească ?

Există două politici ale statului sârb. Prima se aplică la noi în Banat, aici  românii au drepturi depline, şcoli, ziare, programe Tv şi biserici în limba română.
A doua politică e în Timoc unde fraţii noştri n-au aproape nici un drept. Autorităţile se tem de renașterea lor naţională fiindcă sunt mulţi. Bănăţenii şi timocenii sunt cea mai mare minoritate din Serbia, mai numeroşi chiar şi decât ungurii, care sunt 290.000 în Backa. Românii timoceni au fost declaraţi cea mai discriminată minoritate din Europa în 2007 la Consiliul Europei.

Delegaţia românilor din Banatul sârbesc la Congresul Spiritualităţii Româneşti la Alba Iulia, 2009.

Cum a fost prima ta întâlnire cu România ?

Prima mea întâlnire cu Romania a fost în 1981(eu fiind născut în 1973) pe timpului lui Ceauşescu. Tatăl meu a lucrat la o firmă în Bucuresti. Pe vremea aceea nici nu ştiam că sunt român, credeam că sunt iugoslav şi că sunt străin în România.

Comunitatea românească din Serbia este ajutată destul de Statul Român?

Avem numai sprijin moral din partea autorităţilor de la Bucureşti, dar nimic concret. Nu avem dreptul la cetăţenia română, fondurile europene le accesăm foarte greu. Nici nu putem spune că autoritățile române s-au zbătut pentru drepturile noastre la Bruxelles şi Strasbourg. Dar trebuie menţionat, în acelaşi timp, că studenţii noştri beneficiază de burse la Universităţile din România, au cămin asigurat, plus o bursă lunară.. Colaborăm mai mult cultural, suntem înfrăţiţi cu mai multe localităţi din România, suntem vizitaţi de ansambluri folclorice din România şi noi, la rândul nostru, mergem la ei. Dar când e vorba de drepturile noastre elementare în Timoc, sprijinul oficial e numai verbal. Concret n-au intervenit  deloc (în afara domnului Cubreacov care s-a zbătut pentru noi la Strasbourg). Se pare că se tem să nu strice frăţia lor falsă cu autorităţile sârbe şi nu vor să-i supere.
Au intervenit o dată când au vrut localităţile sârbe să colonizeze 3000 de ţigani la un sat romanesc şi l-au salvat de distrugere. Dar trebuia să facă acelaşi lucru şi în anii ‘90 când Milosevici a colonizat mii de refugiaţi sârbi peste noi, românii bastinasi de aici, din Banat.

Un mesaj pentru românii de pretutindeni

Un salut călduros pentru toţi românii basarabeni şi pentru toţi românii de pretutindeni. Voi mai bine înţelegeţi problemele noastre decât românii din România fiindcă şi voi aţi trăit sub stăpânirea slavă atâţia ani. E uşor să fii român în România, dar e mult mai greu să-ţi păstrezi identitatea românească în afara graniţelor. Unire, fraţilor basarabeni, să trăiască România Mare în vechile ei hotare!

Oxana GREADCENCO

Vă cunoaştem drept un scriitor activ, publicaţi sistematic în periodice, atît în Chişinău, cît şi din Ţară, vă implicaţi în diverse proiecte culturale. În Suceava ce vă aduce?

Ceea ce m-a adus şi acum cîteva luni. Am găsit la Suceava o foarte bună echipă de traducători, este probabil una din cele mai performante şi zic asta în cunoştinţă de cauză. Deja putem vedea şi rezultatul acestei colaborări, am venit acum cu cărţile date la tradus în mai şi care au apărut între timp la editura ”Cartier”. Este vorba despre ”Islamul pentru înţelesul copiilor”, ”Divorţul pe înţelesul copiilor”, ”Evul Mediu pe înţelesul copiilor”, alte cîteva cărţi sunt pe ultima sută de metri. Dat fiind că editura ”Cartier” şi-a lărgit considerabil aria publicaţiilor, mai ales în sfera francofonă, era şi firească o asemenea colaborare. Ne mai aduce şi un proiect legat de Zilele Francofoniei care vor avea loc în martie şi la care vom veni cu prezenţă de carte impresionantă, începînd cele patru volume ale Jurnalului lui Andre Gide, apoi Gerard Mordilla, adică este o colaborare de lungă durată. Pot să zic că la Suceava, altfel spus, am dat viză de şedere editurii ”Cartier”.

Aţi mai fost la Suceava. Vă leagă ceva deosebit de acest oraş nordic românesc în afara contractelor de traducere ce le-aţi semnat cu profesorii de la Universitatea ”Ştefan cel Mare”?

Mă leagă din punct de vedere sentimental tot ce ţine de Bucovina, de această zonă care a dat culturii româneşti mari scriitori, mari compozitori, mari oameni de artă. Totodată mă leagă de acest oraş şi oamenii ce nu mai stau în Suceava, dar care sunt suceveni, bunăoară distinsul eminescolog Liviu Papuc, bibliotecar la Iaşi, dar şi traducătorul editurii ”Cartier”. Această onestitate, acest profesionalism, acest fel de a fi al sucevenilor mă face să revin aici pentru a da continuitate proiectelor realizate în comun.

Sunteţi cunoscut şi ca traducător. Un scriitor ce se angajează în acest act de traducere renunţă în totalitate la postura sa de creator şi rămîne un simplu intermediar între autor şi publicul cititor ?

Se zice că atunci cînd traduci poezie îl concurezi pe poetul pe care-l traduci, iar atunci cînd traduci proză îl slujeşti pe acel prozator. Am tradus nişte cărţi de istorie destul de complicate, bunăoară Robert Muchembled ”Istoria diavolului”, Michel Pastoureau ” Une histoire symbolique du Moyen Age occidental”. Sigur traducătorul i-a luat mult timp scriitorului din mine, iar cărţile personale au fost cumva amînate. Pe de altă parte, l-a îmbogăţit foarte mult pe scriitorul din mine. Nu ajungeam să citesc atîtea cărţi pentru că n-ai timp în viaţa asta. Pastoureau, după mine, este un autor de valoare universală, un mare istoric francez, dar mai cu seamă un autor pe care ar trebui să-l citească fiecare scriitor pentru că el umblă la simboluri, la mitologie, la marele mituri ale umanităţii, le discerne şi le pune pe policioare. Prin faptul acesta, traducîndu-l pe Pastoreau şi implicit citindu-l, mi-am completat imens cultura generală şi am cîştigat foarte mult ca scriitor. Chiar şi ca poet. Am folosit nişte smecherii, ca să zic aşa, din limbajul hieraldic miedeval în poeziile mele, o mulţime de terminologii din acest limbaj pe care nu aveam de unde să le cunosc din altă parte. Am cîştigat ca scriitor, ca poet şi beneînţeles, ca om de cultură.

Ştiindu-vă redactor-şef al editurii ”Cartier”, în ce măsură editurile din Moldova îşi arată disponibilitatea să susţină şi promoveze tinerii scriitori în condiţiile unor cheltuieli enorme pentru editarea unei cărţi?

De zece ani deţin această funcţie şi tot timpul ne-am gîndit la cărţile care trebuie să circule rapid, să aducă un venit şi acel venit l-am investit pe de o parte în proiecte mari, iar pe cealaltă parte, permanent am căutat să aducem printre noi tinerele talente. Am publicat o serie de autori tineri, cum ar fi Dumitru Crudu care este destul de cunoscut, atît în R.Moldova, cît şi în România, Aurelia Borzin, o poetă promiţătoare. Pot să declar oficial pentru că contractul este semnat, îl vom publica în februarie pe cel mai important, după mine, tînăr poet din România, Dan Coman care este la cea de-a treia carte. Urmează alţi 2 poeţi excelenţi din aceeaşi generaţie 2000, Claudiu Comartin şi Radu Vancu. Avem disponibilitatea de a promova tinerele valori care deja, după părerea mea sunt certitudini ale culturii, ale litaraturii române contemporane.

În ultimii ani tot mai mulţi tineri din Basarabia optează pentru o facultate în România. Cum explicaţi acest fapt?

E ceva firesc şi îmbucurător totodată. Am simţit de fiecare dată, discutînd cu o mulţime de profesori de la Cluj, Iaşi, Bucureşti, Suceava, motivaţia studenţilor basarabeni de a face adevărata carte ajungînd la performanţe. Aceşti tineri îşi dau seama că nu se poate privi îngust spre viitor, Occidentul oferă o mulţime de şanse şi doar aşa pot avea toate posibilităţile în mîină pentru a valorifica acesta şanse. Tot timpul am încurajat şi i-am convins pe părinţii care erau sceptici în privinţa asta, i-am convins că merită să-şi lase copii să descopere altfel de realităţi şi sper ca aceşti copii să justifice investiţia ce s-a făcut în viitorul lor.

La prima sa vizită în Basarabia, pe atunci parte din URSS, Nichita Stănescu a afirmat că a fost cel mai lung traseu ce la făcut de acasă-acasă. Simţiţi valabilă şi în cazul dumneavoastră această afirmaţia ori de cîte ori treceţi Prutul?

Fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România, nu sunt nevoit să stau la coadă la consulat pentru viză, are cineva grijă pentru noi să ne rezolve aceste formalităţi. Însă este extrem de neplăcut uneori să vezi oamenii simpli care au venit cu toată dragostea şi motivaţia cum stau zile întregi în cozi imense la Consulat pentru a obţine această viză. Bineînţeles simt că acest drum de acasă-acasă, dacă nu s-a lungit, cel puţin s-au pus destule piedici pe el. Totuşi revine generaţiei tinere să faciliteze circulaţia valorilor şi, de ce nu, să ne regăsim cu toţii cetăţeni ai Uniunii Europene.

Oxana GREADCENCO