Mi-a fost dat ca de nenumărate ori să aud această întrebare. A venit de peste tot, de la români din dreapta şi din stânga Prutului, de la simpli curioşi până la oameni înlănţuiţi în stereotipuri pe care le ştim cu toţii. Le-am răspuns mereu cum m-am priceput mai bine însă azi, ca niciodată, am ocazia de a mă face şi înţeles.

Asta pentru că ieri, în stradă la Chişinău, am apucat să surprind câteva ipostaze care mi-au încreţit pielea şi pe care vi le redau mai jos.

Prima a fost atunci când, la intrarea în PMAN ne-au aşteptat un grup de protestatari antiunionişti. Iniţial aliniaţi, păreau a fi mulţi şi pentru o clipă mi-au trecut prin faţa ochilor imaginile programelor de ştiri din aprilie 2009, cu pavelele din centrul Chişinăului zburând care încotro, fără vreo ţintă precisă. Revenindu-mi repede din momentul de uluială, m-am trezit între cele două cordoane de poliţişti, împreună cu mulţi alţi doritori de portofolii foto. Comuniştii erau tot mai insistenţi, nu prea voiau să ne lase să trecem şi chiar începuseră să strige ceva în rusă… dacă ar fi dorit cu adevărat să ne transmită ceva, ne-ar fi vorbit în română. De cealaltă parte, fluierăturile şi vorbele de ocară la adresa duşmanilor nu au întârziat să apară, în timp ce poliţia începea tot mai greu a face faţă mulţimii revoltate de aşa surpriză.

Momentul de uluială a început atunci când, din amalgamul de trupuri, steaguri tricolore şi caschete negre, şi-a făcut apariţia un bătânel cu drapel tricolor.  Îmbrăcat elegant, ca pentru zi de sărbătoare, cu mersul greoi al anilor înaintaţi dar hotărât precum al unui june, s-a dus fix spre opozanţi. Fără măcar un moment de ezitare, fără a-şi pune problema vârstei înaintate, avea înfăţişarea şi îndârjirea unui om care nu mai are ce pierde… ,,Ce-o fi, o fi!’’, părea a-şi spune.  Deodată, o namilă de om (probabil poliţist civil) îl opreşte şi îl îmbrânceşte, în timp ce un tânăr îl ia deoparte şi îl duce pe trotuar… ,,Lasă-i nene, ei sunt o mână de oameni… uite câţi suntem noi!’’… îl consolează el.  Bătrânelul priveşte însă fix spre antiunionişti, muşcându-şi buza de supărare, cu mimica unui om care îşi retrăieşte prin ei toate siberiile şi caznele care l-au încercat de-a lungul vieţii. Regretă  că nu a apucat să le bată obrazul iar noi regretăm că el n-a apucat să vadă România reîntregită… poate că asta l-ar fi întinerit cu ani de zile, ca în poveştile cu feţi frumoşi.

Comuniştii sau ce-o fi fost ei n-au rezistat mult acolo. Simţul datoriei sau poate sentimente româneşti ascunse de nevoie de către etica uniformei i-au făcut pe poliţişti să-i împingă spre trotuare pe musafirii nepoftiţi. Zîmbim din nou, înaintăm victorioşi, n-a zburat nici o pavelă… Nimeni nu observă cum un om la vreo 40-50 de ani rămâne pe loc pentru că  mai are o luptă de dus, o luptă numai a lui… Un drapel comunist, răpit de la nefericiţii care acum ne privesc neputincioşi de pe trotuar, se face ferfeniţă în mâinile lui. Cu beţele e mai greu dar cale de întoarcere nu este şi într-un final secera şi ciocanul devin una cu pământul. Mâinile i se ridică victoriase spre cer şi străfundul plămânilor îi scapă un ,,Basarabia e România!’’ care nu mai lasă loc de alte comentarii sau îndoieli.

Imaginea celor doi mi-a rămas pe retină asemenea unei piese puse pe repeat. Puteau foarte bine sta acasă, la un şah cu alţi pensionari, respectiv la un grătar. Au ales totuşi să fie acolo devenind fără voia lor protagoniştii unor scene pe care mulţi dintre noi, români obişnuiţi de cele mai multe ori să ne îmbufnăm şi să ne bârfim ţara pe oriunde mergem, ar trebui să le revedem iar şi iar, în linişte, luându-ne notiţe.  Când îţi ignori vârsta şi neputinţa pornind să înfrunţi o mulţime frustrată, spălată pe creieri şi dezlănţuită, când te trezeşti într-un asemenea hal încât să dai de pământ cu o bucată de pânză la urma-urmei, toate acestea întâmplându-se la Chişinău din motive de limbă şi neam, atunci nu mai încape dubiu că acel impuls, acel gând care te împinge spre acele gesturi este în limba română. Pentru oameni ca ei vin în Basarabia şi oriunde mă aşteaptă, pentru că ei sunt români. Cunosc destui şi mă mândresc cu asta.

Andrei Constantin Iacob

Fiecare obicei, oricât de neînsemnat ar fi, fiecare tradiţie ori festival, fiecare fel de mâncare tradiţională, fiecare monument sau legendă, fiecare personalitate, fiecare sunet care face o muzică ajung, într-un final, să dea contur identităţii noastre.

Marţişorul este strâns legat de tradiţia românească fiind un simbol străvechi al primăverii, al începutului, al bucuriei de a trăi, a victoriei binelui împotriva răului. De Marţişor, vechiul se reînnoieşte, iar traditiile, obiceiurile şi datinile vechi de mii de ani sunt readuse în centrul atenţiei. An de an sarbătoarea de 1 Martie ne readuce speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi spor la toate.

Obiceiul mărţişorului s-a păstrat până în zilele noastre dar nu la cotele sensibilităţii de alta dată. Tradiţia şi-a pierdut farmecul şi intensitatea cu care era celebrată de către strămoşi, astăzi fiind doar un prilej de bucurie pentru comercianţi.

Este adevărat că nimic nu se schimbă într-o singură zi. Preocupările noastre, temerile noastre, bucuriile, îndoielile rămân aceleaşi. Însă această zi “al începutului” e o nouă şansă de a ne schimba viaţa, să lăsăm totul în urmă, să devenim mai buni, mai înţelegători, mai curajoşi. Aceasta ar trebui să ne preocupe astăzi, nu achiziţionarea unui nou accesoriu, de care ne vom debarasa la prima ocazie.

Vozian Veronica

Noi, organizațiile de tineri basarabeni aflați la studii în România, ce am subscris la acest articol, ne exprimăm dezacordul față de apariția celei de-a doua ediții a ,,Dicționarului moldovenesc-român” al cărui autor este Vasile Stati, această ediție fiind o completare a pseudodicționarului cu același titlu, editat în anul 2003.

Existența în cadrul limbii române a graiului moldovenesc nu justifică nicidecum apariția ,,Dicționarului moldovenesc-român”, respectiv invenția că în Republica Moldova se vorbește astăzi limba moldovenească.

În consecință, considerăm apariția celei de-a doua ediții a ,,Dicționarului moldovenesc-român” ca fiind o provocare și o sfidare a adevărului științific care ne vorbește despre unitatea ligvistică a poporului român ce locuiește pe cele două maluri ale Prutului.

Ne surprinde apariția unei ediții a dicționarului sus-menționat la Academia de Științe a Moldovei în conjunctura de coaliție a Alianței pentru Integrare Europeană. Mai mult de atât, vedem apariția acestui dicționar ca pe un pericol pentru aspirațiile Republicii Moldova de a se integra în Uniunea Europeană, aspirații care în ultimii doi ani s-au materializat prin o serie de reforme.

Totodată, apariția acestui dicționar va perturba atmosfera științifică și politică, inducând asupra populației neclarități și reacții de incertitudine.

În concluzie, solicităm:

- retragerea întregului tiraj și delimitarea celor care au făcut posibilă apariția așa-zisului ,,dicționar”;

- revizuirea legislației privind publicarea diferitelor scrieri, pentru a preîntâmpina editarea sau reeditarea unor falsuri asemeni ,,Dicționarului moldovenesc-român’’.

Liga Studenţilor Basarabeni din Galaţi

Asociaţia Studenţilor şi Elevilor Basarabeni din Bucureşti

Liga Studenților Basarabeni din Ploiești

Grupul de Iniţiativă Basarabeană din Cluj

Asociaţia Studenţilor Basarabeni din Craiova

Organizaţia Studenţilor Basarabeni şi Bucovineni din Braşov

Grupul de Iniţiativă al Românilor din Basarabia din Suceava

Asociaţia Tinerilor Români din Afara Graniţelor din Iaşi

Asociația Basarabenilor din Sibiu

Grupul de Inițiativă Basarabeană din Bacău

Îl vedeam pe tata apăsând butoanele, schimbând canalele ba pe ,,Kiev’’, ba pe ,,Moscova’’, ba pe ,,Chişinău’’. Nu ştiam ce înseamnă toate acestea, ce semnificaţii aveau aceste cuvinte… atât doar că atunci când televizorul era pe ,,Chişinău’’, înţelegeam tot ce se vorbea, mă minunam şi mă bucuram de micul miracol ce răzbătea în alb şi negru din televizorul greoi care se strica adesea. Se vorbea româneşte şi spuneam că sunt români la televizor, iar tata îmi răspundea doar atât: e pe ,,Chişinău’’.

Mai târziu, la şcoală, privind pe harta României, nu înţelegeam de ce la est scrie URSS dar localităţile sunt scrise în limba română. N-am avut curaj să o întreb pe învăţătoare, ci doar pe tata. Nu-mi mai amintesc ce mi-a zis, doar că a închis repede subiectul.

Toate aceste îndoieli aveau să se rezolve peste puţină vreme, odată cu schimbarea violentă de regim din România şi mai apoi, cu proclamarea independenţei Republicii Moldova. La şcoală a început să se vorbească despre un al doilea stat românesc şi nu pot să mi-l scot din minte pe profesorul meu de română din gimnaziu care nu pierdea nici o ocazie să amintească de ,,fraţii de peste Prut’’. Fie că era vorba de Eminescu sau de ore de gramatică, nu era text în care să nu se facă vreo referire la Molodva. Au fost anii ,,Podului de flori’’, ani în care am auzit de Grigore Vieru, Nicolae Botgros, dar şi despre deportări trecute şi despre un război prezent la Nistru. Erau drame care mă făceau să mă tem că totul va ajunge şi în România pentru ca mai târziu să nu-mi explic, în mintea mea de copil, cum este posibil să moară doi artişti atât de iubiţi precum Doina şi Ion Aldea Teodorovici.

Mult mai târziu, facultatea avea să-mi deschidă alte porţi. Mulţi oameni veniţi de peste tot, viaţă de cămin şi berea ca pretext de socializare m-au făcut să cunosc multa lume. Printre ei, câţiva studenţi vorbind cu un accent uşor rusificat şi care erau buni la matematică, pentru că 10 la matematică nu prea se pomenea pe la TCM. Ştefan sau Stelu, cum îi spuneam noi, a fost unul dintre ei şi m-a învăţat să lucrez cu calculatorul. Până să îl cunosc pe el, toată utilitatea unui calculator pentru mine se limita la utilizarea internetului. De loc din Tiraspol, n-a povestit niciodată despre perioada 1991-1992. Şi-a văzut mereu de treaba lui, şi-a făcut prieteni aici şi atunci mi-am zis pentru prima dată că ar fi interesant să trec Prutul măcar o dată, să văd cum este Basarabia.

S-a întâmplat şi acest lucru, însă 8 ani mai târziu pentru că, precum orice român de duzină, am lăsat pe mâine ceea ce puteam face azi. Nu mi-a trebuit mult timp pentru a mă simţi ca acasă la Chişinău, la fel de simplu cum dintr-o dată Moldova nu mai era cea de care citeam doar în cărţi sau vedeam la televizor, ci un fapt palpabil. Chişinăul l-am perceput ca fiind un oraş plin de viaţă, cu oameni la fel ca noi, mereu grăbiţi şi preocupaţi de ziua de mâine. Am revenit cu plăcere de fiecare dată şi mereu am cunoscut oameni noi. Am povestit vrute şi nevrute. Cei mai de vârsta părinţilor mi-au povestit de viaţa de zi cu zi, cu cei de vâsta mea am povestit despre facultate, familii iar adolescenţii ne-au molipsit pe toţi cu veselia şi optimismul lor, dorindu-şi să ajungă în România cât mai curând. N-au fost uitate nici dramele de care auzisem doar la televizor şi care, la vârsta copilăriei, mi se păreau ceva mult prea îndepărtat. Poveştile despre bunici deportaţi în Siberia, despre taţi şi fraţi care au luptat pe Nistru sau despre mama care a fugit de la Tighina cu copilul în braţe mergând pe jos pe calea ferată, au constituit tot atâta şcoală sau în mijloacele de informare în masă, fiindu-mi povestite de oameni care le-au simţit pe propria piele, au ajuns mai aproape de mine decât mi-am imaginat şi m-au făcut să-mi amintesc de un citat din Platon care spune că doar cei morţi văd sfârşitul unui război. Pe bună dreptate acest citat, dacă e să ne gândim uneori la veninul cu care azi sunt primiţi mare parte din tinerii care vin la studii în România şi pe care, cei mai mulţi dintre ei, îl rabdă în mod constant, de te miri unde mai găsesc uneori şi resurse ca să fie binevoitori cu tine.

Nu pot nici acum să spun de unde atâta simpatie pentru Basarbia şi tare aş vrea ca nimeni, niciodată să nu mă mai întrebe asta, pentru că nu există cuvinte pentru un răspuns. Trebuie pur şi simplu să treci Prutul şi să îţi răspunzi singur. Odată ajuns acolo, te vei convinge că acolo nu trăiesc nişte ruşi care vorbesc limba română ci nişte români care au trebuit să înveţe rusa. Ca român din dreapta Prutului, vei vedea oameni care au aceleaşi probleme ca tine, se distrează ca tine, vorbesc ca tine şi toate acestea te vor face să ignori limba rusă vorbită la fiecare colţ de stradă. Şi peste toate acestea, vei înţelege că Basarabia e ceva mai mult decât statul vecin de la est.

Andrei Constantin Iacob

Interesată de această problemă, întreb pe o copilă de 10 ani, elevă în clasa a IV-a, în ce limbă vorbeşte. Uimită, copila tace pentru câteva clipe. „Limba vorbită la şcoală care e?”, am întrebat-o. „Aaa limba română”, răspunde copila. Şi ca să induc copilul în eroare îl mai întreb: „Sigur limba română vorbeşti?”. De data asta copila răspunde: „Aaa, nu… Limba moldovenească vorbim”.

Bulversaţi de scandalul actual, de părerile diverse în privinţa problemei limbii, mulţi copii nu sunt în stare să dea un răspuns sigur la o întrebare simplă. Şi nu doar copiii nu pot da răspuns acestei întrebări.

Ziua limbii s-a sărbătorit, pe 31 august, de către “două tabere”, de către două ideologii diferite mai degrabă, apărând concomitent sub doua înfăţişări: „Ziua limbii române” şi „Ziua limbii moldoveneşti”. PLDM, PL şi AMN sărbătoresc „Ziua limbii române”, iar PD – pe cea „a limbii moldoveneşti”. Sărbătoarea de la 31 august separă alianţa care ne guvernează ţara. În timp ce Mihai Ghimpu, Vlad Filat şi Serafim Urechean sărbătoresc „Ziua limbii române”, liderul democrat Marian Lupu o numeşte „limba moldovenească”.

Mai nou, la Soroca, anul acesta, cu ocazia acestei sărbători autorităţile au marcat evenimentul prin amplasarea unui banner în limba rusă pe una din străzile oraşului.

Potrivit „Unimedia”, bannerul, pe care era inscripţionat în rusă “31 august – Ziua Limbii Noastre”, se afla pe una dintre străzile centrale din Soroca, oraş al cărui primar, Elena Bodnarenco, este fostul deputat al fracţiunii Partidului Comuniştilor.

Deci limba în care vorbim aici, la noi, apare sub trei aspecte (deocamdată): „Limba română”, „Limba moldovenească” şi „Limba Noastră”.

Potrivit Articolului 13 din Constituţia adoptată la 29 iulie 1994, limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine.

Anii de dominaţie a Imperiului Rus pe teritoriul basarabean sunt resimţiţi puternic acum, după 20 de ani de independenţă. Deşi nu le-a reuşit să ne distrugă cu totul, influenţele totalitare le întâlnim şi le regăsim aproape oriunde.

Chiar dacă s-a schimbat întreg sistemul, totuşi mentalitatea în rândul celor care au fost instruiţi în stilul acela aproape că a rămas aceeaşi. Regrete, nostalgii, păreri de rău iau forma unei replici pe care o auzim destul de des: „tot mai bine era atunci”. Nu generalizez cu această afirmaţie, dar am amintit ceva mai sus că este vorba de „două tabere”.

Cei care înţeleg în profunzime sensul libertăţii şi al suveranităţii de astăzi au o altă părere despre vremurile acelea.

Nostalgia este cea care întruchipează în faţă ochilor celor care au trăit în acea perioadă stoluri de octombrei (clasele I-III), de pioneri (clasele III-VI), şi de consomoli (clasele VII-X). „Fetiţe în rochiţe maro cu şorţ alb, iar băieţeii purtau haine albastre şi cămaşă albă… Aşa era în toată ţara”, povestesc acum bunicii despre copiii lor, iar această nostalgie ia forma unei alte fraze, şi mai chinuitoare pentru aceştia: „Cu o rublă cumpărai 5 pâini pe vremea ceia”.

Of… şi dacă nu am asculta şi alte păreri, şi dacă nu am răsfoi câtuşi de puţin cartea de istorie am crede gurile astea; să nu le zicem „guri rele”, dar ţipătoare sunt.

„Copiii erau educaţi în spiritul leninist, era o regulă, o disciplină”, spun aceleaşi guri. Iar alţii, din contra, îşi amintesc dezastrul de atunci. „Ne-au fost distruse bisericile, ne-a fost interzis să sfinţim o pască, iar ca să botezăm un prunc trebuia să mergem la zeci de kilometri în căutarea unui lăcaş sfânt”. Ruşii au avut intenţia să şteargă limba, obiceiurile, tradiţiile, să dezrădăcineze neamul românesc de pe acest teritoriu. Le-a reuşit în mare, dar nu în totalitate!

Olga BEJAN

În Ucraina sau în Moldova șinele de tren se aflau în niște locuri pustii, unde nu vedeam decât niște ruine sau fabrici sovietice neutilizate, în schimb în Polonia am avut șansa să vedem niște așezări rurale și orășele foarte drăguțe . Satele de aici sunt foarte…foarte viu colorate. Casele nu sunt extraordinar de mari, însă mai toate sunt vopsite în culori calde, fiecare fiind înconjurată de un gard viu.

Mi-au plăcut și modul lor de a se deplasa. Și anume, bicicleta. Tinerii, dar și cei în vârstă folosesc bicicleta.  La un moment dat am observat un grup de vreo 15 elevi care se deplasau spre școală cu bicicleta, fapt care mi s-a părut foarte impresionant. În Chișinău e ceva ciudat să vezi femei în vârstă mergând cu bicicleta. Și nu doar în Chișinău!

Am ajuns la gara centrală din Varșovia. Din start  am avut impresia că e aeroport, nu gară feroviară. E imensă, renovată după cele mai înalte standarde și e de un alb strălucitor combinată cu albastru închis.

Imediat ce am ieșit din gara feroviară, văzând centrul orașului mi-am zis în sine ” Ok, I am going to have great time here!”.  Din centrul orașului până la căminul studențesc ”Sarna” am avut ocazia să apreciez drumurile, care se diferențiază enorm de mult de Chișinău, Suceava, Iași și chiar de București, blocurile la fel colorate, copacii și gazonul foarte bine îngrijit, autobuzele și tramvaiele de culoare galben și roșu și bineînțeles….bicicletele.

Fără nicio exagerare, Varșovia este un oraș extraordinar de frumos. Centrul Vechi al orașului, care de fapt nu este vechi, m-a lăsat fără cuvinte.  De ce nu este ”vechi”? Pentru că adevăratul Centrul Vechi a fost distrus de Războiul II Mondial, acualul este reconstruit după modelul vechi. Mentorul meu mi-a zis că mai toți turiștii râd de acest lucru, însă pentru mine chiar nu contează că ”vechiul” nu este tocmai vechi, ci faptul că într-adevăr te impresionează arhitectura clădirilor, terasele, florile, oamenii foarte plăcuți. Apropo, de polonezi. Mie mi s-au părut foarte civilizați și în comparație cu moldovenii – foarte liniștiți. Nu par deloc a fi stresați sau grăbiți, așa cum sunt bucureștenii, de exemplu. Se comportă foarte frumos cu străinii și încearcă să facă tot posibilul să ne simțim bine în țara lor. În schimb urăsc tot ce e legat de Rusia. În 1948 Iosif Stalin le-a dăruit o clădire ” Palatul Culturii și Științei” – cu traducere aproximativă (poza din drepata)- care nu este deloc agreată de polonezi, iar prim-ministru dorește să o demoleze.

În ceea ce privește Varșovia ca centru academic, din păcate, nu pot să vin cu informații precise și experiențe, deoarece deocamdată  săptămâna aceasta e Orientation Week – nu ne putem lăuda decât cu excursii, party-uri, noi prieteni din toate colțurile Europei, dar și din Asia.  Însă revin cu detalii mai târziu.

Salutări cordiale din Varșovia!

Ludmila Gamurari

E interesat cum fiecare problemă pe care o are spațiul dintre Prut și Nistru are legătură una cu cealaltă. Limbă – istorie – identitate – cetățenie e un lanț care, dacă se rupe, indiferent de la ce verigă, nu poate fi refăcut fără una dintre ele. Cetățenia presupune identitate, identitatea determină limba, iar limba își are originile în istorie. Indiferent dacă luăm aceste variabile de la stânga sau în sens invers, rezultă aceeași ecuație – cetățenia română nu poate fi decât a celor care simt, trăiesc și vorbesc românește.

Lilia CAZACU

La 99% dintre români le plac manelele. Crede și nu cerceta, pentru că e statistica președintelui tău.

Că românii au multe bătăi pe cap, nu mai e o noutate. Când avem, suntem obișnuiți să mai vrem, am avut și avem probleme, n-am avut și n-avem mulțumiri. Imaginea poporului nostru? Mulți români nostalgici după comunism, dar și mai mulți stresați de UE – așa cum însăși Comisia Europeană ne-a proclamat. Am fost declarați cei mai pesimișiti est-europeni, cea mai tristă nație din Europa. Până și Jean Claude van Damme a recunoscut că românii sunt niște oameni foarte dulci, dar nicicum o nație norocoasă.

România își cere conducători pe măsura sufletului lor

Rumânii trebuie să evadeze dintr-o asemenea lume plină de greutăți, dar atenție, cum se poate mai ieftin. Suntem un popor iubitor de frumos, de ce l-am neglija pe simpaticul Guță, regele manelelor, care ne alină suferințele? Muzica lui, cea mai ieftină amfetamină! Și pentru că avem rege, de ce să nu avem și împărat? În consecință, Salam își ia binemeritatul loc în viața românului. Și-așa ne plângem de foamete, cum am putea să nu idolatrizăm un personaj cu un asemenea nume de frumos?

Țărănismul împărțit egal între bărbați și femei

Multă vreme am alergat după identitatea națională, în zadar dacă astăzi nu mai avem identitate culturală. Pierderea identității muzicale naționale ne alarmează pe prea puțini dintre noi. Suntem cum sunt manelele, declară etnomuzicologul Speranţa Rădulescu într-o conferinţă despre această muzică.

Se afirmă în stânga și în dreapta decepția pentru acest gen muzical, care în privat e la loc de cinste. De ce? Pentru că maneaua acoperă toate sferele de  interes ale românului: de la modalități șmecherești de a obține bani, dușmani, mașini, interlopi, până la dragoste, gelozie, decepții, dar și politică și bârfe, bineînțeles. Căci așa cum spune regele: „Eu întotdeauna m-am inspirat din viaţa oamenilor, pentru că am trecut prin toate etapele vieţii – dragoste, disperare, dezamăgire – ca un film.”

Femeia știe să își miște șoldurile, să își șerpuiască brațele, să-și scuture brațele și să-și etaleze darurile primite de la Natură , cel mai bine pe muzica lăutarului. Acest lucru se întâmplă bineînțeles sub privirea mândră  a bărbatului, care  vrea să afle lumea ce „bună la pat, drăguţă, deşteaptă şi sexy” este femeia lor.

Tot ce vrei în unul

Dacă ar fi să vorbim în termeni de specialitate, maneaua ciordește tot ce prinde. Ea este ca un burete care absoarbe elemente din toate genurile muzicale, potrivit muzicologilor. A preluat din muzica Orientului, unde s-a născut, dar nu s-a mulțumit la atât. Occidentul a fost jefuit de elemente pop, rock, rap, disco, jazz, latino şi simfonice. Poți asculta manele orchestrate de țambal, acordeon, contrabas, dar și de orgă și vioară electrică.

În România maneaua trăiește în restaurante, baruri și discoteci, nunți, botezuri, aniversări, gata să bată chiar și muzica populară, etno, disco, sau pop.

Ca şi prostituata, care e tot femeie, aşa e şi maneaua tot muzică

Dacă Dan Ciotoi,interpret manelist, declară despre manea: E muzică orientală. Numele de manea e greşit. Substituie cuvântul muzică. Cum ar fi muzica populară, de exemplu, Nicolae Guță face lumină în cazul contradicțiilor : Cum să nu fie gen? E un gen ca oricare altul. Vi se pare că ar fi un gen neînţeles, care se adresează marţienilor?

Maneaua nu face discriminare

Ciotoi şi trupa Generic, pe care a înfiinţat-o la Târgovişte în 1990, sunt consideraţi unii dintre „părinţii manelelor”.  El spune că trupa cânta şi muzică uşoară românească, muzică grecească, dar şi manele, pentru că „de aici vine banul”. „Cu cât este mai contestată, cu atât merge mai bine”, dar oricum noi cântăm de 20 de ani la profesori şi doctori”.

Concluzia? Vă aparține.

Paula Buta

Timp de trei secole, est-europenii au folosit istoria și interpretarea ei pentru a vorbi despre identitatea lor națională. ( Katherine Verdery)

În opinia mea, lucrurile pot fi privite din două unghiuri, așa că o să argumentez unde sunt pro căutarii identității naționale, și unde consider că este într-adevăr o risipă de energie.

În primul rând, sunt de acord că de la pașoptiști și Maiorescu până la Păunescu, pe noi românii nu ne-a pasionat nimic mai mult decât conceptul acesta, de identitate națională. Nu cunoașterea, nu sensul vieții, nu Dumnezeu și nici măcar existența sau nu a unui diavol,  nu au stat atât de mult în centrul preocupărilor noastre. Tema a fost atacată bineînțeles din toate părțile, prelucrată de toate regimurile politice; unii i s-au devotat statornic, alții i-au combătut pe ceilalți de dinainte. Cert e că multe generații și mai multe minți au întors-o și au răsucit-o chiar până la non-sens. Și până la urmă, paradoxul este că nu am aflat decât ceea ce știam la început. Poate fi într-adevăr considerat o risipă de energie faptul că ne-am autoexaminat național și am fost pe rând daci, romani, sau chiar cumani? Dacă ar fi să dăm răspunsul la întrebarea următoare: ne-a facut asta mai fericiți, mai drepți, mai liberi?, am putea vorbi clar de o pierdere de timp.

Și totuși, examinând mai atent, ne dăm seama că lumea în care trăim se îndreaptă alert spre globalizare.Vrem să construim o lume nouă, dar pentru asta trebuie să cunoaștem baza. Așa cum spune Brătianu: Mai mult ca oricând, astăzi, pentru noi, ca să fim buni europeni, trebuie să fim buni români. Dar până la a fi români, ce sânge ne curge prin vene?

Globalizarea nu trebuie să ne amenințe cu nimic identitatea, așa cum am tinde să credem. Dimpotrivă, globalizarea și dorința de protejare a identității pot fi complementare.

Și astăzi, trebuie să întoarcem istoria pe toate părțile pentru a ne căuta identitatea, căci dacă ar fi să-l citez pe contemporanul nostru Ilie Bădescu: O maşină rugineşte, „moare“, cum s-ar putea spune, dar design-ul ei supravieţuieşte, servind atât reparaţiilor maşinii cât şi
fabricării altor exemplare de acelaşi tip.

Dar mă întorc la ideea inițială, și am să dau un exemplu banal chiar. Fiecare dintre noi respirăm pur și simplu; din momentul în care devenim conștienți de procesul care are loc la nivel anatomic, începem să gâfâim. Sau alt exemplu:  întreabă un compozitor, sau un artist de ce are inspirație, și nu va ști să îți răspundă.  De ce? Îl citez pe un alt contemporan de al nostru, Andrei Cornea: Creația autentică, la fel ca respirația sănătoasă, nu știe de sine: ea creează pur și simplu; iar dacă începe să-și pună prea multe întrebări, înseamnă că nu mai este autentică, e secătuită, a început să gâfâie. Analiza și eterna căutare a identității nu sunt, așadar, un semn de sănătate națională și de creativitate autentică, ci de boală. Pășim cu greutate, respirăm anevoie, ne simțim mereu funcționarea, ceea ce înseamnă că funcționăm defectuos.

Pe de altă parte, Bălcescu ne-a lăsat o așa numită cheie, în ceea ce privește rostul cunoașterii istoriei, căci el spune cum nu se poate mai clar: Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.

Trăim și-așa într-o lume goală de sensuri, goală de spirit și tot mai goală de artă. Trebuie să avem conștiința valorii culturii noastre tradiționale, a limbii române, ca și dimensiunea spiritualității noastre. Ne privește apartenența noastra etnică, ne privește apartenența religioasă, pentru că astăzi, apare mai pregnant ca niciodată necesitatea unei încercări de regăsire a identității noastre.

Dar iarăși mă-ntorc. Nu cumva căutăm zadarnic? Nu cumva într-adevăr ne risipim energia? Oare cei de la putere, nu caută mereu să ne spele mințile? Iau ca exemplu două personalități cunoscute, fiecare reprezentative pentru două generații ce ne-au hotărât desăvârșirea națională pe plan politic sau cultural, și anume: Nicolae Bălcescu – pentru generația pașoptistă ce a dat nume mari ca Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau I.C.Brătianu, și Mircea Eliade – reprezentant al perioadei interbelice, ce se mândrește cu Emil Cioran sau Constantin Noica. Maniera în care cei doi înțeleg să se raporteze la noţiunea de român implică atât deosebiri cât şi asemănări, care apar ca fiind fireşti, în deplină concordanţă cu epocile în care au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea.

Eliade, ca şi Bălcescu, nu se fereşte să-i critice şi să-i acuze pe cei care conduceau la vremea respectivă destinele ţării, considerând că aceştia se puneau în calea dezvoltării fireşti a neamului românesc. Astfel, în viaţa politică de zi cu zi el vede adevărate orori, ce nu au nimic în comun cu România istorică, care este şi România cea adevărată. Românul este tolerant, acest lucru nefiind o dovadă de slăbiciune, ci de tărie, de încredere în propriile forţe, în puterea de asimilare pe care neamul românesc o poate dezvolta.

Încă de la început trebuie evidenţiată diferenţa de percepţie a celor doi în ceea ce priveşte aportul creştinismului, în general, al ortodoxismului, în particular, la formarea identităţii româneşti, importanţa acestuia în istoria naţională a românilor. Astfel, Mircea Eliade considera că nimeni nu poate înţelege sufletul românesc şi istoria poporului român dacă nu analizează cu atenţie creştinătatea acestuia. Pe de altă parte, Nicolae Bălcescu nu face nici o referire la creştinism atunci când vorbeşte de ideea naţională, de patriotismul românesc. Acest lucru este firesc în condiţiile în care “mediul în care s-au format principalii paşoptişti a fost Parisul veacului al XIX-lea, mai bine zis Parisul din timpul domniei lui Loius – Philippe”. Puternicul anticlericalism care bântuia mediile intelectuale şi studenţeşti pariziene din acea perioadă, ca şi legătura sa cu cercurile masonice explică poziţia lui Bălcescu vizavi de rolul jucat de creştinism în formarea identităţii naţionale.

În ceea ce îi priveşte pe români, în ansamblul lor, ei sunt, în opinia lui Nicolae Bălcescu, corupţi, degradaţi, resemnaţi cu starea în care se regăsesc. Totuşi, revoluţionarul paşoptist îşi exprimă credinţa neclintită în destinul neamului românesc, în faptul că acesta are o misiune de îndeplinit pe pământ, totul depinzând însă de felul în care fiecare va face ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestei misiuni, oricare ar fi ea. Astfel, el afirmă că: “Românii nu vor peri! Românii nu pot peri! Ei sunt cea mai veche naţie din Europa care şi-a păstrat neclintit naţionalitatea ei şi o existenţă politică. O mână providenţială a privegheat asupră-i şi a scăpat-o din toate primejdiile!

Iar Eliade admiră la poporul român capacitatea de a fi putut asimila numeroase elemente străine fără a-şi fi alterat structura sa specifică şi fără a-şi fi epuizat uriaşa sa putere de creaţie. El consideră că demnitatea românească s-a păstrat nealterată în rândul ţăranilor. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii, conform marelui gânditor.

Mircea Eliade, aflat în exil, acuză ocupantul sovietic că vrea să distrugă neamul românesc ca fiinţă spirituală, că doreşte ca acesta să îşi piardă identitatea naţională, pentru a se topi în mijlocul popoarelor de origine slavă. Deci, a fi român înseamnă pentru Eliade, printre altele, a fi romanic, neslav, pentru că tradițiile și valorile ne-au fost zguduite. Și asta pentru că după Al Doilea Război Mondial se produce o ruptură definitivă între Eruopa de Est și Occident. Occidentul este “putred”, “corupt”, o prăpastie a moralității și a valorilor reale, iar “lumina” venea numai de la Răsărit, preamărindu-se producțiile superficiale și demagogice ale ideologiei comuniste.

În concluzie, putem admite că avem o istorie lacunară, dar trebuie să ne asumăm critic și responsabil propriul trecut. Rămâne la latitudinea noastră dacă considerăm sau nu căutarea adevărului o risipă de energie, cert e că niciodată nu-l vom găsi nepătat de minciună. În ceea ce mă privește, consider că merită să ai demnitatea de a încerca, decât să crezi ceea ce vor alții să crezi.

Paula Buta