Născut şi crescut în stânga Nistrului, şcolit la Chişinău şi Moscova, dedicat cu trup şi suflet, de mai mult de două decenii, Teatrului Naţional din Iaşi. L-am văzut în majoritatea filmelor româneşti de succes realizate în ultimii ani: „Bora-Bora”, „Contra timp”, „Amintiri din Epoca de aur”, „Concertul”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „A fost sau n-a fost?”, „California Dreamin’”, „Pe aripile vântului” şi altele. Crede în cultură şi susţine că „teatrul va muri când omul va înceta să râdă şi să plângă”, adică niciodată.

Cum a fost copilăria la Doroţcaia ?

Copilăria a fost una obişnuită , părinţii mei au fost oameni simpli, cu mult bun simţ, fraţii mei mai mici, au fost nişte copii, în general, ascultărori, dar cum spune proverbul : nu s-a văzut babă frumoasă, drac mort şi copil cuminte. Aşa că fraţii mei mi-au dat multă bătaie de cap, pentru orice năzbâtie pe care o făceau ei, eram eu responsabil în faţa părinţilor.

A trebuit să-mi văd de copilăria mea, dar să am grijă şi de ei . Şi tentaţiile erau multiple în sătucul acela de la marginea lumii. Tentaţia mare era, desigur,  Nistrul, Au trecut , o Doamne !, 50 de ani de când m-am născut în apropierea lui şi vraja care o exercită asupra mea este la fel de mare şi la fel de constantă. Nistru e un brâu magic care înconjoară Doroţcaia şi mai toate amintirile frumoase sunt legate de el. Stăteam dimineţile la umbra răcoroasă a salciilor bătrâne cu câte o vargă în mâna ca să prindem cleni şi plătici, mai spre amiază ne scăldam în apele lui blânde şi răcoroase. Noaptea  păşteam caii în lunca Nistrului, stăteam pe mal şi ne uitam vrăjiţi în valurile luminate de lună, închipuindu-ne cine ştie ce poveşti cu monştri acvatici şi sirene. Apoi veneau tentaţiile celelalte, cireşul vecinului, harbuzăria satului, filmul ,,Fantomas” de la Casa de Cultura pe care noi, puştii, nu ştiu de ce, n-aveam voie să-l vedem. Un pic mai târziu, prin clasele a şaptea – a opta, discotecele unde deprindeam mişcări de dans modern şi, bineînţeles, frumoasele  noastre colege cu care învăţam arta sărutului inocent. Şi, desigur, biblioteca satului, de unde luam carţi de-a valma : azi ,,Poveşti ale popoarelor lumii”, iar peste o saptămână ,, Coliba unchiului Tom ” sau ,,Pavlik Morozov ” …Tentaţia mare pentru mine însă a fost teatrul, prin clasa a opta, dirigintele nostru a decis ca şeful trupei de teatru din şcoală să fiu eu. Prima ,,montare” pe care am realizat-o la şcoală a fost ,,Piatra din casă” de Vasile Alecsandri. Acesta a fost primul meu ,,şoc cultural”, ca să zic aşa, din şocul acela nu mi-am revenit nici până azi …

A cui a fost decizia de a urma Institutul de Teatru de la Chişinău ?

Decizia a fost, evident, a mea. Tata şi-a dorit ca fiul lui mare să se facă gospodar de frunte în sat, a fost extrem de dezămăgit de hotărârea mea, niciodată, până la moartea lui prematură nu s-a împăcat cu ideea. Mama a fost mai înţelegătoare. La început se uita cam îngrijorată la excesul meu de histrionism în comportament, dar pe urmă s-a obişnuit. Chişinăul a fost pentru mine momentul când m-am trezit la viaţa spirituală. Am avut noroc de câţiva colegi extraordinari, printre care Petru Vutcarău, Ala Mensikov, Ion Ciubotaru, Alexandru Grecu , dar şi de o echipă de profesori dedicaţi total teatrului. Am prins şi perioada când moldovenii se trezeau dintr-un somn de veacuri, se simţea în aer  o dorinţă de schimbare, pe unde cu intuiţia, pe unde cu deducţia începeam să înţelegem şi noi că trebuie să ridicăm fruntea sus, să-l mai dăm la naiba de ,,realism socialist” …

Anii petrecuţi la Moscova. Povestiţi-mi despre ei

… O, aceşti ani, chiar au fost o nebunie! Am ajuns la Moscova într-o perioadă când  colosul slav îşi lua, cu surle şi trâmbiţe, rămas bun de la comunism, oraşul se schimba într-un ritm aiuritor, toate principiile, infailible ieri se prăbuşeau spectaculos . Nu cred că am reuşit să dorm 4 ore legate în oraşul acela nebun,  dar şi neînchipuit de frumos. N-aveam când, erau atâtea de învăţat, de auzit, de înţeles! Profesorii noştri, superstaruri ale filmului rus, au fost ca nişte părinţi buni pentru noi şi ne-au călăuzit cu har prin toate ,,cotloanele” teatrului şi a filmului de cea mai bună calitate. Moscova se trezea, iar odată cu ea m-am trezit şi eu. Dacă la Chişinău, fiind mai tânăr şi mai nesăbuit, am înţeles teatrul ca pe o simplă joacă, la Moscova am descoperit că teatrul e un joc serios. Teatrul a devenit pentru mine unica soluţie şi motivaţie a existenţei mele. Şi acest lucru  mi-a dat atunci ,,frisoanele existenţiale” pe care le mai am şi acum …

Vă gândeaţi atunci la posibilitatea de a rămâne acolo ?

Nu mă gândeam, deşi am primit o invitaţie să intru în trupa teatrului dramatic de stat ,,Nicolai Vasilievici Gogol”. Dar, eram tineri, visam să ne întoarcem la Chişinău, să formăm o trupă de teatru, pentru asta am fost trimişi la Moscova, să înfiinţăm trupa teatrului ,,Actorului de film”, care urma să activeze pe lânga studioul ,,Moldova –film”,  însă, după întoarcere, am observat că aceasta idee a fost furată de câţiva excroci cu care eu şi încă vreo doi colegi n-am vrut să mergem mai departe. Aşa că m-am pomenit angajat în trupa Teatrului Naţional, da asta a durat doar o lună, apoi am fost angajat în trupa « Luceafărul », ca mai apoi să ne desprindem pentru a forma teatrul « Eugene Ionesco ».

După revoluţie aţi ales Iaşiul.  Pentru că e cel mai apropiat oraş de graniţă sau din alte motive ?

După revoluţie, Teatrul “Luceafărul” a făcut un turneu prin Moldova românească, în trei oraşe : Iaşi, Bacău şi Botoşani. La Iaşi, după spectacol, am primit invitaţia de a fi angajat în trupă.

A existat un concurs ?

Concursul n-a existat . Am fost transferat de la Teatrul « Luceafărul » la Teatrul Naţional « Vasile Alecsandri » printr-un ordin comun al celor două ministere ale culturii, al României şi al Republicii Moldova, cred că sunt unicul actor care n-a dat concurs obişnuit la acest teatru. Pe transferul meu stau semnăturile celor doi miniştri de atunci, Ion Ungureanu şi Andrei Pleşu. Concursul a fost de fapt spectacolele pe care le-am prezentat noi în România. Entuziasmul momentului a fost atât de mare, eram totuşi prima trupă din Republica Moldova care juca în România, încât acum, după 21 de ani, realizez ce noroc uriaş am avut eu fiind în acea trupă care, am mai spus, a înfiinţat la întoarcere în Basarabia, după câteva săptămâni, celebrul teatru « Eugene Ionesco ».

Ironia a făcut să fiu angajat pe data de 13 iunie 1990, cifră care mie mi-a purtat noroc.

Cum erau priviţi cei şcoliţi la Moscova în România de atunci?

Bine. Nu pot să spun că am intrat pe cal bălan şi covor roşu în trupa teatrului, perioada de « acomodare » e un roman tragicomic în cazul meu, vorbeam ciudat, eram destul de timorat şi stângaci, cred însă că eticheta « şcoala rusă de la Moscova » m-a ajutat enorm. Este şi azi o şcoală de necontestat, actorii adevăraţi din teatrele româneşti ţin la marele teatru rusesc, şcoala stranislavkiană sau cea meirholdoviană. Am avut şi surprize destul de neplăcute să constat că sindromul emigrantului e la fel de puternic ca şi în alte părţi ale lumii. Într-o zi, mă voi aşeza să scriu o carte despre un actor basarabean aterizat în teatrul românesc…

Majoritatea filmelor de succes realizate în România sunt despre comunism. De ce ?

Este perioada în care oamenii şi-au trăit viaţa în cel mai înalt grad de intensitate. Comunismul a generat situaţii şi subiecte de un tragism veritabil, dar şi de un comism grotesc. Trezirea la realitate, protecţia de azi spre acele timpuri, amintirile, care uneori ne mai dau coşmaruri şi azi, sinistrul existenţei în comunism, ceaţa aceea groasă care brusc a dispărut, deschizând perspective absurde, a fost o arie extrem de generoasă a filmului românesc de succes. Beneînţeles că nu putem la nesfârşit să facem filme despre asta, suprasaturaţia s-a şi produs, urmează, sper, capodopere de altă factură şi altă tematică…

Putem vorbi despre cinematografie în R.Moldova ?

Da, cu siguranţă. Igor Cobîleanski şi Sergiu Prodan dovedesc asta cu prisosinţă. Nu sunt proroc, da ram un sentiment foarte frumos pentru viitorul filmului moldovenesc-basarabean. Cu puţin noroc şi cu câţiva nebuni frumoşi care vor investi niscaiva bani în producţia filmelor, Basarabia ar putea deveni următorul moment-surpriză de la marele festivaluri internaţionale, aşa cum, cu puţini ani în urmă, a fost România.

Aţi susţinut spectacole şi la Chişinău. Cum e publicul de aici, diferit de cel din România ?

Nu numai că am susţinut, am şi montat câteva spectacole acolo. Publicul moldovean e însetat de teatru, asta o spun fără să mă gândesc. Este cald, generos, entuziast. Îmi plăceau cohortele de tineri care asaltau teatrele din Chişinău. Dacă de deosebeşte de cel din România, nu cred. Iubitorii de teatru sunt o naţie aparte.

Platoul sau scena ? Care vă este mai aproape ?

Amândouă îmi sunt dragi în egală măsură. Sunt spaţiile în care mă simt cel mai bine. Pe platoul de filmare încerc să mă dedic întru totul firescului absolut, caut să mă mulez pe indicaţiile regizorului, am o reacţie foarte dificilă cu aparatul de filmat, întotdeauna m-am temut de el, una din « sarcinile » mele secrete pe platou este să nu observe nimeni cât mi-e de frică de monstrul cu un singur ochi care nu te slăbeşte din priviri nici pentru o clipă.

Scena pentru mine e locul care încă nu şi-a pierdut sacralitatea primordială. Pioşenia pentru actul teatral este un stimulent vital pentru mine. Mă îmbolnăvesc dacă mă aflu mult timp în afara scenei. Pe bune !

Care e rolul televiziunii într-o ţară în care teatrul şi cinematografia sunt în stingere ?

Oh , când mă întrebaţi de televiziune, « îmi vine să pun mâna pe pistol », cum se exprima un personaj sinistru. Ce rol poate să aibă o televiziune decât cel de-a perverti, de-a întobitoci oamenii. Exemlu avem câte vrei la televiziunile din România. Televiziunea este cea mai mare ticăloşie inventată de om. Desigur, există televiziune de calitate, dar « puţină şi nu la noi ». Ş-apoi eu nu cred că teatrul şi cinematografia « sunt în stingere ». Sunt poate într-o perioadă de respiro, de acumulări, de explorări. Nu văd cum ar putea să se « stingă » teatrul. Teatrul se vas tinge când se vas tinge şi omul. Sau, ca să formulez altfel: teatrul va muri când omul va înceta să râdă şi să plângă. În ceea ce priveşte cinematografia, eu cred că fiecare ţară are momentele ei cu ploaie de stele care se varsă peste ea. Rolul televiziunii într-o ţară ar fi să se “autostingă”.

Cât de des treceţi Prutul ?

Cât de des pot şi am ocazia. Vin în vacanţele de vară, fiul meu şi soţia sunt fani înrăiţi ai Basarabiei, uneori chiar sunt gelos pe amorul acesta nestăvilit al familiei mele din Iaşi. Fiul şi soţia s-au îndrăgostit iremediabil de Nistru, de Transnistria, în general…

La Doroţcaia când aţi fost ultima dată ?

Ultima dată am fost vara trecută. Am stat acolo o săptămână cu părere de rău. Venim bucuroşi şi plecăm trişti.

Tinerii actori. Cum e să lucrezi cu ei ? Aveţi un mesaj pentru ei ?

Tinerii actori de azi sunt la fel de frumoşi, talentaţi, nebuni ca şi noi cândva. Mă uit cu o admiraţie uriaşă pentru lupa care o dau ei în fiecare zi pentru un loc sub soare. Pentru că, săracii, sunt chiar nedreptăţiţi de societatea aceasta de consum. De lucrat cu ei, e dificil. Urăsc formula asta « sistemul Bolognia », o fi bună pentru alte facultăţi, pentru teatru însă e dezastruoasă. Nu poţi să înveţi un tânăr să facă teatru în trei ani! Eu, ca student la teatru, m-am trezit pe la sfârşitul anului II, până atunci eram abulic, pierdut aidoma lui Alice în ţara minunilor, încercam să mă deprind cu o lume totalmente diferită de ce trăisem până atunci. Ei bine, după acea trezire, am avut doi ani buni când m-am dumirit oarecum în meseria asta şi le-am pus cap la cap. Ce poate însă un copil, după doi ani de brambureală prin ceaţă să mai stea un an şi-apoi să vină într-un teatru şi să se apuce de jucat roluri. Absurd! În teatru, apoi, nu facem altceva decât să-i învăţăm din nou meserie. Ocupaţia ingrată şi enervantă! Care ar fi mesajul ? Să iubească teatrul din ei şi nu pe ei în teatru. De la Stanislavski citire…

Vă mulţumesc !

Cu mare plăcere

Oxana GREADCENCO