Catastrofal sfârşit de iunie – ploi diluviene, inundaţii, dar şi trista aniversare a lui 28
Iunie 1940, acum redată istoriei naţionale în adevărata sa dimensiune tragică prin „decretul
Ghimpu”, după şapte decenii de „sărbătoare” continuă. Reacţia pe care l-a stârnit decretul
prezidenţial – în interior (y compris, al AIE), ca şi în exterior – demonstrează o dată în
plus cât de departe este politicul de adevărul istoric. Brusc, vinul moldovenesc „s-a oţetit”
şi nu mai este bun pentru piaţa rusă. (Mă întreb, între paranteze, dacă ori de câte ori Rusia
reîncepe „războiul gazului”, Europa i-ar rebuta câte-o partidă de votcă, pe acelaşi motiv…)
Vorbeam însă de ploi, începute în după-amiaza zilei de 22 iunie şi care-au continuat
toată săptămâna, cu intermitenţe. Nu se poate sta în casă vara, chiar dacă toarnă cu găleata.
Şi atunci, între două averse, mai ieşeam în parcul de la Râşcani, cu cele câteva lacuri înşirate
ca pe aţă, să-mi „plimb vreo idee”. Deosebit de reconfortantă, natura după ploaie. (Cum
ai da peste cap, într-o zi caniculară, o băutură răcoritoare, fie şi… whisky cu gheaţă.)
Nu doar reconfortantă, dar şi vie – natura (atât cât a mai rămas, livrată oraşului, tot mai
ofensiv), manifestându-se la fiecare pas, literalmente. Fiindcă, asta e, nu te poţi plimba pe aleile
parcului fără să nu dai de sute şi sute de melci ce le traversează încolo şi încoace, nepăsători la
graba trecătorilor, ca şi la roţile automobilelor (prezente şi acestea în parc, de parcă nu le-ar fi
ajuns carosabilul urbei). Toate bune şi frumoase, dacă lumea s-ar mai şi uita sub picioare. Căci
aleile parcului sunt „pavate” cu căsuţe mobile de melci – unele, helas! strivite, sub tălpi sau sub
anvelope.
Şi întocmai ca personajul lui J. D. Salinger din De veghe în lanul de secară – „Îmi tot
imaginez o mulţime de copii care se joacă într-un lan de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin
preajmă – nimeni mare, vreau să spun – în afară de mine. Şi eu stau în picioare pe buza unei
stânci scrântite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă” –, m-
am pomenit la un moment dat că, din om ieşit la promenadă, mă transform într-un soi de agent
de circulaţie: la tot pasul luam cu două degete o căsuţă mobilă de pe asfalt şi o transportam
pe calea aerului de cealaltă parte a aleii, pe direcţia deplasării melcului. Şi aşa, preţ de o
plimbare. O zi, două, trei… În tot acest timp, am văzut zeci de căsuţe strivite, mari şi mici, ca
şi cum cineva le-ar fi forţat intrarea, autoinvitându-se acasă la melc şi punându-i cizma în prag.
Nu „un strugure de poamă/ (…) pe harta Uniunii”, Moldova seamănă mai curând
cu un melc ce-şi poartă căsuţă – acum, plină de musafiri: poftiţi şi nepoftiţi – când într-
o direcţie, când în alta: unii, după obişnuinţă, o calcă în picioare; alţii o ajută să treacă de
cealaltă parte, unde cel puţin regulile de circulaţie sunt clare şi respectate de toată lumea.

Emilian Galaicu- Păun