Cu mulți ani în urmă (poate vreo 18) poetul Grigore Vieru spunea: „ Dacă bolnavul are cangrenă la picior, i se taie piciorul, pentru a salva bolnavul. Transnistria trebuie abandonată până n-a transnistrizat întreaga republică.” Glasul lui Grigore Vieru n-a fost auzit. Problema e însă mai complicată decât pare. Unii dintre noi nu pot renunța la palma noastră de pământ pentru că e a noastră! Și Basarabia a fost a României și nu mai este. Începem prin cedarea unei palme mici, apoi încă o bucată și încă una. Mai trăiesc români și dincolo de Nistru. Luptă zi de zi cu neputința, cu represiile, cu lipsa libertății sub orice formă. Nu înseamnă oare că-i uităm pur și simplu din moment ce dorim să cedăm Transnistria pentru binele poporului de dincoace de Nistru?

Alte glasuri spun altceva. Cu Transnistria niciodată nu vom avea parte de liniște, focarul de conflicte ce există acolo e asemănător cu un vulcan care din moment în moment poate izbucni cu lavă roșie, fierbinte și nimicitoare. Sămânța discordiei a fost semănată pe pământul românesc, iar roadele se văd astăzi la fel ca și acum 18 ani.

Transnistria n-a apărut pe harta Europei întâmplător sau la dorința expresă a lui Igor Smirnov. A fost concepută încă de mult timp de mințile bolnave ale ideologilor sovietici prin Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească la 12 octombrie 1924 (care îngloba doar o parte a teritoriului transnistrian și o parte mai mare din cel ucrainean, capitala acestei „republici” fiind la Balta). E foarte posibil ca Rusia sovietică să-și fi dat seama destul de repede că oricât i-ar deznaționaliza pe românii din Basarabia, nu va putea șterge cu totul sufletul acestui popor. Din dorința diabolică de a controla aceste teritorii, și-a propus să rusifice teritoriul de dincolo de Nistru unde populația română era într-un număr mai mic, trăind alături de ucraineni. Lucrurile au mers ușor, reușind de-a lungul istoriei să-și creeze un puternic fort la frontierele de vest.

Cu siguranță serviciile secrete, oamenii politici au prevăzut căderea URSS, luându-și diverse contramăsuri în majoritatea republicilor unionale. Astfel, în anii ’90 izbucnesc mai multe conflicte precum cel de pe Nistru – în Armenia și Azerbaidjan așa-numitul conflict din Karabahul de Munte, iar în Georgia conflictul gruzino-abhaz. Nici unul din aceste conflicte nu este întâmplător.

Moscova și-a dat seama destul de repede că nu mai putea opri procesele de redeșteptare națională din Basarabia și, din acest motiv, își concentrează atenția asupra Transnistriei. Tot din același motiv, armata a 14-a nu a părăsit nici până astăzi malurile Nistrului.

Motivele pentru care izbucnește la 2 martie 1992 un conflict pe Nistru sunt aparent declararea limbii române limbă oficială a Republicii Moldova. Populația rusofonă din stânga Nistrului a protestat împotriva acestor măsuri legislative de ordin lingvistic, istoric și identitar, susținând că acestea atentează la integritatea și independența poporului moldovenesc. Motivele sunt aparente, adevăratele intenții fiind în realitate cu totul altele, mult mai serioase. Cert este că conflictul n-a fost soluționat nici până astăzi, acesta manifestându-se pasiv, dar ca un cuțit răsucit încet într-o rană nevindecată.

Eu nu știu ce este mai bine de făcut: să cedăm sau nu Transnistria. Eram copil când pe Nistru era război. Nu am cunoscut această urgie, dar nici nu-mi doresc mie sau altui copil. Cert este că trebuie să ne hotărâm asupra unei decizii. Știu doar că au murit oameni nevinovați pentru niște jocuri politice murdare. Știu doar că multe familii au fost crunt despărțite de Nistru. Știu doar că și dincolo mai sunt români a căror existență este mult mai dură decât a noastră, iar pentru ei limba, istoria adevărată este mult mai prețuită și mai dragă decât nou, celor care astăzi ni se dă voie să vorbim românește, dar preferăm o limbă păsărească, presărată cu rusisme și cuvinte întortocheate. Știu doar că îmi doresc să fie liniște pe Nistru…

Lilia Cazacu