Acum câteva zile, în cadrul conferinţei „Transnistria – conflict la graniţa UE”, profesorul Florin Pintescu de la Facultatea de Istorie şi Geografie din Suceava ne-a ţinut tuturor o frumoasă lecţie de istorie. O lecţie foarte utilă, în care a adus nenumărate dovezi şi argumente istorice în favoarea existenţei românităţii de dincolo de Nistru. Dumnealui ne-a povestit cum a fost transformat de către turci oraşul Tighina în raia turcească, iar mai târziu ruşii au transformat cetatea în punct de apărare a frontierei Imperiului Ţarist. Altceva este însă foarte interesant. Turcii nu voiau decât să le fie plătite dările, pe ei nu-i interesau limba, religia, identitatea ţărilor cotropite.

           „ Da, ruşii v-au împuşcat, v-au deportat cu sutele de mii, v-au ucis prin foametea organizată alte sute de mii, v-au rupt şi v-au luat teritorii de la sud şi de la nord, v-au mutat sau chiar ras de pe faţa pământului sate întregi, v-au deznaţionalizat fără pic de milă, au creat Transnistria şi multe altele, dar în schimb v-au eliberat de sub jugul turcilor!” – asta mi se reproșează adesea când mă revolt împotriva călăilor.

              Aşa să fie oare? Am fost sub „aripă” otomană timp de aproape trei secole, dar parcă tot români am rămas. Am fost sub „tutelă” rusească cam un secol şi nu mai suntem români, ci moldoveni sau, şi mai rău, moldoveni rusificaţi. Încep să mă întreb… care robie a fost mai grea şi mai dăunătoare?! Cert este că timp de 300 de ani cât timp ne-au „robit” turcii n-am încetat să fim tot români, n-am încetat niciodată să vorbim limba maternă, cântecele populare răsunau ca şi până la venirea lor pe pământurile româneşti. Ba chiar mai mult decât atât, nu ne-a impus nimeni să devenim musulmani în loc de creştini, bisericile zidite de voievozii strămoşi n-au fost dărâmate din temelii şi nici n-au făcut turcii grajduri sau ferme de animale din ele, nici alfabetul arab nu ni l-au impus, iar numele noastre parcă tot româneşti au rămas şi nu ne-am transformat peste noapte în Selim, Ahmet sau Halef.

          Acum parcă mă cuprinde frica – de am fi stat sub talpa rusească timp de 300 de ani cred că nu mai rămânea nici măcar un singur român în Basarabia, iar în cărţile de istorie şi de lingvistică eram poate menţionaţi la popoare şi limbi dispărute. Mă întreb oare care dintre cotropitori a fost mai păgân?

                Diferenţa dintre turci şi ruşi e colosală. Pentru Poarta Otomană Ţările Române n-au fost decât nişte surse ce furnizau alimente şi plăteau dările anuale. Dar aceştia întotdeauna Ţara Moldovei şi Valahia au fost ţări independente, domnitorul fiind ales de boieri şi doar confirmaţi de Poartă. Ruşii, se pare, ne alegeau ei conducătorii, selecţia făcându-se după cât de trădători erau, după cât de mult huleau aceştia limba maternă, istoria, tradiţia poporului şi preferau să vorbească limba ocupanţilor. Pe astfel de oameni, se ştie, turcii îi ascultau cu atenţie, iar apoi trădătorii erau omorâţi cu dispreţ. Ruşii făceau exact invers – îi ridicau la ranguri înalte.

            De 20 de ani cică suntem liberi. Dar ce fel de libertate e oare aceasta când armatele ruseşti mai zăbovesc pe teritoriul ţării noastre? Basarabenii sunt majoritari, dar minoritarii au drepturi mai multe. Independenţa noastră e una negociabilă şi depinde de mofturile altora, nu de dorinţa noastră. De parcă nu am avea „vocaţia libertăţii”.

            Ajung la concluzia că pentru popoarele care au schimbat un jug cu altul, în istorie, e important să ai noroc şi de cotropitori. Libertatea e o lecţie foarte grea pentru cei care au fost mai întotdeauna lipsiţi de ea. Şi noi suntem un astfel de popor. Chiar şi azi când există speranţă, preţul pe care trebuie să-l plătim e mult prea mare pentru o palmă mică de pământ.

Lilia Cazacu