Vineri, 11 decembrie, a avut loc prelegerea publică  China. Factor de putere şi influenţă în sec. al. XXI-lea. Evenimentul găzduit de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti şi organizat de Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală a reunit o serie de profesori, studenţi şi masteranzi.

Prelegerea a fost susţinută de Alexandru Grumaz, fost consul general al României la Shanghai, Republica Populară Chineză şi membru fondator al Clubului de la Roma.

În următoarele rânduri voi încerca să reproduc prelegerea, accentuând câteva aspecte importante.

Prezentarea s-a axat pe imaginea geo-politică a Chinei  a cărei populaţie reprezintă un sfert din populaţia globală (1,306,313,812 loc.). China, în viziunea lui Al. Grumaz, este o ţară fascinantă prin oameni, lideri, civilizaţie etc. Civilizaţia chineză a cunoscut o perioadă de înflorire în perioada lui K’ung Fu-tzu (Confucius) (551-479 î. Hr.) cunoscând tiparul, având corăbii cu cinci catarge, praful de puşcă; chinezii au fost primii care au utilizat busola-magnet în călatorii atât pe apă cât şi pe uscat. De-a lungul istoriei ea a cunoscut 4 curente culturale: confucianismul, filosofia lui Mao-Tzi (întronarea iubirii universale), daoismul şi marxismul (acesta dinj urmă a reprezentat un eşec total).

Din punct de vedere geografic, China trebuie privită ca o „insulă”: în nord se află Mongolia – un ţinut neprielnic şi arid; în sud – Myamar, Vietnam, Laos reprezentând munţi şi jungle; în est – Oceanul Pacific; în vest – munţii Himalaya, podişul Tibet. Şi totuşi ea nu trebuie privită drept ca pe o superputere deoarece, deşi în ultima vreme înregistrează o creştere economică vertiginoasă bazată în special pe exporturi şi forţă de muncă, ea nu are potenţialul şi capacitatea de a-şi susţine un statut de superputere.

Shanghai-ul, capitala Chinei şi „Perla Orientului”, are o populaţie de 17.420.000 de locuitori şi este împânzit de 640 de zgârie-nori plus încă 360 aflaţi în construcţie. De asemenea, oraşul a fost desemnat să organizeze Expoziţia Universală 2010.

Într-adevăr, se poate vorbi despre China ca o ţară cu două sisteme social-economice: capitalismul şi socialismul. Deng Xiaoping, cel care a dus China mai aproape de capitalism, spunea: „Nu contează dacă pisica e albă sau neagră; din moment ce prinde şoareci, este o pisică bună”. Totuşi, Revoluţia Culturală a lui Mao Zedong (1966), a reprezentat o ameninţare directă la adresa Marelui Salt Economic provocând milioane de victime. Negând cultura, tinerii organizaţi în Gărzile Roşii, devastau şi distrugeau patrimoniul cultural al unei civilizaţii milenare nemaivorbind de atrocităţile comise. Moştenirea comunismului se evidenţiază prin existenţa până în prezent a 1200 de lagăre de „reeducare” în care sunt ucişi anual în jur de 15 000 de oameni. În total sunt 70 de milioane de mebri ai Partidului Comunist Chinez (PCC) care, evident  se pot bucura de anumite privilegii cum ar fi şcoli pentru copii, funcţii înalte în stat, relaţii etc. Poliţia militară, care în prezent numără 14 000 de oameni, este folosită ca un aparat represiv asupra celor care se opun regimului. Iar armata chineză (2 mil. de militari) este de fapt o iluzie care mănâncă un buget exorbitant, deţinând arma nucleară, ea are nevoie de îmbunătăţirea capacităţilor tehnologice pentru a concura cu succes cu armata americană. Nu este exclus faptul că disputa dintre Marile Puteri se va muta în Oceanul Pacific (aceasta ne indică felul de repartizare a forţelor militare chineze).

Economia chineză ocupă în prezent locul doi în lume. Astăzi nu se poate vorbi despre o multipolaritate, aceasta reprezentând de fapt o utopie, ci la modul practic, este vorba de existenţa unei bipolarităţi SUA-China. Chinezii au creat „zone economice” unde taxele de import sunt anulate şi ipozitele sunt înjumătăţite. Totuşi, există unele dispute teritoriale din Marea Chinei de Sud, Taiwan şi India unde nu se va ajunge la niciun compromis politic în viitorul apropiat. Apropo, chinezii îi urăsc la modul direct pe japonezi din cauza atrocităţilor comise de aceştia în oraşul Nang-Zi (unde au fost omorâţi în jur de 300000 de civili în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial); dar asta nu-i împiedică pe investitorii japonezi să-şi deschidă afaceri de miliarde de dolari în teritoriu, mai mult decât atât, aceştia îşi construiesc nestingherit o serie de zgârie-nori în Shanghai

Există trei scenarii referitoare la evoluţia viitoare a Chinei:

a)      Creşterea la infinit

b)      Recentralizarea şi revenirea la Mao

c)      Fragmentarea (creşterea autorităţii guvernatorilor locali care pot intra în dispută cu Shanghai-ul).

Şi totuşi, China este un mister?, se întreabă retoric Alexandru Grumaz. În opinia lui, revoluţia industrială chineză reprezintă capcana propriului succes din cauza lipsei timpului necesar de a digera transformările prin intermediul tradiţiei culturale. Deşi, sensibilă la critici pe care nu le poate uita uşor; aceasta manifestă largi transformări, ea nu poate rămâne comunistă în eternitate.

Nicu Ţîbrigan, LSB Bucureşti