E foarte dificil sau foarte simplu să identifici o zi, un moment reprezentativ pentru destinul istoric al unei naţiuni. Se consideră, îndeobşte, că în acea zi este marcat şi cinstit, totodată, un eveniment extrem de important / definitoriu pentru cursul istoriei naţionale.

Conform Legii numărul 10 din 31 iulie 1990, promulgată de Preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, şi publicată în „Monitorul Oficial” nr. 95 din 1 august acelaşi an, ziua de 1 decembrie a devenit Ziua Naţională a statului român. Faptul în cauză a fost confirmat prin Constituţia din 2003, articolul 12, alineatul 2: „Ziua naţională a României este 1 Decembrie”. Până aici, toate lucrurile sunt clare. Există un stat, România, care, într-un anumit context, a considerat de cuviinţă să promoveze data de 1 decembrie ca zi naţională. Semnificaţia momentului este cunoscută – revenirea în cadrul istoric şi naţional firesc a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie / 1 decembrie 1918.

Dar este 1 decembrie o zi reprezentativă pentru toţi românii sau, mai bine spus, pentru toţi cetăţenii României? Să fim obiectivi şi să recunoaştem că nu. Motivele sunt diverse, de la cele de ordin personal până la cele susţinute de argumente istorice, politice etc. De aici şi unele atitudini şi reacţii mai mult sau mai puţin justificate faţă de acest simbol naţional.

Oricare ar fi, însă, percepţiile referitoare la legitimitatea alegerii zilei de 1 decembrie ca zi naţională a ţării noastre, oricât de deranjantă ar fi pentru unii dintre concetăţenii noştri, nimic nu poate justifica un comportament precum cel aparţinând reprezentanţilor unei anumite grupări politice. La sfârşitul lunii noiembrie a anului 2008, liderul acestei grupări declara, în cadrul unei întruniri publice desfăşurată la Târgu-Mureş (deci în România, nu în altă parte): „Trebuie să întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. După alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”. Teoria ca teoria, practica ne omoară. În ciuda afirmaţiei că este acordat respectul cuvenit zilei naţionale a României, realităţile au demonstrat cu vârf şi îndesat că încercarea de a sărbători, ca român, ziua de 1 decembrie în anumite zone ale României constituie o mare problemă.

Să trecem peste aritmetica personajului pomenit, conform căruia de la 1 decembrie 1918 până la sfârşitul anului 2008 ar fi trecut doar 70 de ani şi să observăm că un astfel de discurs, conjugat cu acţiunile clar antiromâneşti desfăşurate de ani buni de diferiţi indivizi care agită steagul revizionismului, reprezintă o instigare la blamarea şi la înjosirea unui simbol naţional.

Chestiunea libertăţii de opinie a depăşit, de multă vreme, limitele firescului. În numele democraţiei şi al libertăţii de opinie se comit, în România, unele dintre cele mai mari abuzuri. Încercarea de îngrădire a abuzurilor se soldează, de obicei, cu un eşec. Chestiunea (ne)respectării zilei naţionale a României nu reprezintă o excepţie. Ignorând cu nonşalanţă prevederile legii, uitând de bunul simţ şi de autocenzură, diverse personaje (din perimetrul politicii, de obicei) frizează ridicolul şi insultă istoria naţională, făcând paradă de aşa-zisa lipsă de drepturi a minorităţilor. Profitând de atitudinile şi de reacţiile lipsite de fermitate şi, de ce nu, chiar duplicitare ale organismelor abilitate ale statului, cei care contestă Constituţia ţării şi, implicit, caracterul naţional şi unitar al statului român continuă nestingheriţi să promoveze şi să încurajeze idei şi comportamente şovine şi ultranaţionaliste. În esenţă, nu este deloc surprinzătoare o asemenea realitate, întrucât ne aflăm în ţara în care primează lupta pentru putere politică. Pentru atingerea scopurilor diferitelor coterii politice de la noi, inclusiv interesul naţional poate fi tranzacţionat, aşa după cum tot cu nonşalanţă a mărturisit un distins deputat (român, normal) în cadrul Şcolii de Vară de la Izvoru Mureşului, din 15-19 august 2007.

Dincolo de meschinării, jocuri politice, resentimente şi frustrări, dincolo de atacuri josnice, indiferenţă şi opţiuni personale, ziua de 1 decembrie reprezintă un simbol al istoriei naţionale cu semnificaţii care nu au nevoie să fie oficializate prin vreo lege. De asemenea, important este faptul că data respectivă face parte din patrimoniul identitar al celor mai mulţi dintre cetăţenii României. Şi nu ai cum să nu te gândeşti că „sunt locuri, în România şi în lume, unde despre 1 decembrie ca zi naţională a României se vorbeşte în şoaptă, cu teamă. Acolo este o problemă să fii şi, mai ales, să arăţi că eşti român. Acolo e un act de curaj simplul fapt de a ieşi pe stradă având un tricolor în mână… Banalul din unele zone constituie extraordinarul din altele”.

Mircea-Cristian Ghenghea